Exit West de Mohsin Hamid

"This is the way of things, for when we migrate, we murder from our lives those we leave behind"

Cartea este despre imigranți sau despre refugiați, mai degrabă. Este povestea cumva atemporală a unui cuplu care fuge din calea pericolului izbucnirii războiului. Saeed și Nadia se îndrăgostesc în circumstanțe mai liniștite dar relația lor capătă profunzime atunci când pacea e distrusă, când mama lui Saeed este ucisă. Cei doi reușesc să evadeze și devin refugiați în Mykonos, acolo unde intimitatea forțată creează o familiaritate ce îi va despărți ulterior. Ei rămân mereu uniți, deoarece originile și dorințele le rămân aceleași. Afecțiunea  pe care și-o poartă unul altuia îi ajută să depășească obstacole și să supraviețuiască lumilor noi pe care le întâlnesc. Periplul lor continuă din Grecia în Anglia și ulterior se sfârșește pe coasta de vest a Americii. Acolo, ajung să înțeleagă că relația lor este de necontinuat, deoarece a dispărut pasiunea. Rămâne însă o afecțiune care îi aduce din nou față în față peste jumătate de secol, atunci când își propun să meargă să vadă împreună stelele în deșertul din Chile. 

De ce am spus că poveste lor este atemporală? Pentru că nu există detalii despre locul pe care îl părăsesc și nici despre perioadă. Și totuși...Există telefoane mobile și rețele de comunicare. Iar în plus, în carte există un paragraf, spre sfârșit, unde acțiunea se pretrece în Maroc, lângă Marrakesh, paragraf care nu pare să aibă legătură cu restul poveștii. În final, istoria lor e destul de contemporană și plauzibilă. Cartea este despre o realitate pe care poate noi o trăim la depărtare, dar pe care unii trebuie să o înfrunte zi de zi. 

Turtles all the way down

"The problem with happy endings is that they're either not really happy ot not really endings, you know? In real life some things get better and some things get worse. And then eventually you die."

Ați citit cartea sau poate ați văzut filmul, "The fault in our stars" din 2014...Cartea e scrisă de John Green, un scrritor american din Indianapolis, orașul în care se desfățoară de altfel și acțiunea romanelor sale. 

"Turtles all the way down" este la fel de mediatizat și urmează să fie și el ecranizat curând. Romanul este despre o adolescentă pe nume Aza, cu tulburare obsesivă (are și o tentă autobiografică, autorul rememorând problemele cu care se confruntă din adolescență), obsesii probabil întreținute și de pierderea tatălui său, în contextul unei morți subite. Aza, împreună cu Daisy, prietena sa, sunt două adolescente care se hotărăsc să căștige răscumpărarea oferită în schimbul găsirii unui infractor din Indianapolis. Tot planul lor este facilitat de faptul că Aza fusese prietenă în copilărie cu fiul infractorului, Davis. Legătura de prietenie cu Davis este reluată, dar planul lor este oprit după ce acesta le confirmă că nu are detalii despre dispariția tatălui, iar în plus, le oferă contravaloarea recompensei. Întâlnirile lor adolescentine au loc la Applebee's, unde chelnerița este deja sătulă de consumațiile pe care le fac doar pe cupoane. 

Aza este germofobă, obsedată de prosibilitatea de a dezvolta infecții severe, citește mereu articole științifice medicale, pentru a se asigura că este în afară de pericol. Din cauza unei leziuni pe care și-o autoîntreține la pulpa degetului, este mereu îngrozită că aceasta poate fi o poartă de intrare pentru germeni. Este mereu anxioasă de schimbarea pansamentului (band aid-ul) și dezinfecția leziunii. O îngrozește ideea că în interiorul organismului său conviețuiesc atât de multe bacterii și de asemenea este mereu obsedată că poate face infecție cu Clostridium difficile (o infecție digestivă oportunistă), cu toate că nu întrunește niciun risc pentru aceasta. Deși face ședințe de consiliere periodic, ea nu își ia medicația decât intermitent, justificând că nu înțelege cum aceasta o poate face să redevină ea. Anii lungi de terapie comportamentală nu au avut mari efecte, îndoindu-se de beneficiul acesteia. Pe de altă parte, Daisy, prietena sa, este obsedată de Star Wars, scriind articole în mediul online. Ea se află de cealaltă parte, provenind dintr-o familie cu posibilități materiale reduse, fiind nevoită să lucreze după școală. Odată cu banii primiți de la Davis, viața lui Daisy începe să se liniștească, renunță la job și își dă voie să se gândească acum la aplicațiile pentru colegiu. 

Nici pentru Aza viața nu este simplă: posibilitatea începerii unei povești de dragoste adolescentine cu Davis este umbrită de teama ei de a se îmbolnăvi, gândul că un simplu sărut duce la schimbarea microbiotei digestive o obligă să se oprească (în plus, din cauza acestei anxietăți ajunge să bea dezinfectant, pentru a evita posibilele riscuri infecțioase). Numai gândul la alte mii de bacterii ce ar putea să o colonizeze o îngrozește și o face să transpire. 

Prietenia celor două continuă, în ciuda diferențelor de personalitate: Daisy o consideră egocentristă, iar pe dealtă parte Aza îi reproșează că a creat un personaj literar dezagreabil, care o întruchipează de fapt pe ea. Accidentul de mașină, în care Harold (mașina tatălui ei) este complet distrus, iar Aza suferă o ruptură hepatică, tratată doar conservator, le reapropie . Intervine iarăși teama de infecții, mai ales că este obligată să stea spitalizată pentru câteva zile bune. Gândurile obsesive o controlează, o frământă permanent, ca o spirală care devine din ce în ce mai strânsă despre interior și care nu are niciun final, drumul spre ieșire fiind inexistent. 

Titlul cărții se bazează pe teoria paralelă celei evoluționiste, potrivit căreia pămânul stă pe o broască țestoasă, care la rândul ei este suținută de o alta mai mare și tot așa, la infinit...

The book of fate

"The only person  who had no role in these discussions, who never offered a suggestion, who never asked a question, and whose opinion didn't matter, was me. I sat awake all night overwhelmed with sadness and anxiety. I begged God to take my life and  save me from that forced marriage."

E povestea unei vieți trăite în Iran, cu rigorile religioase, cutumele căsătoriilor aranjate, ale femeilor supuse, dar și a evoluției lor pe perioada revoluției lui Shah. Cartea este despre Massoumeh, o fată născută într-o familie tradițională, care trăiește bucurii nevinovate ale adolescenței, ce îi vor schimba complet cursul vieții. Massoumeh este pasionată de școală, de lectură, iar mutarea familiei din Qum în capitală, Teheran, pare să îi deschidă și mai mult orizonturile. Din nefericire, gândirea obtuză a mamei și a fraților ei ajung să îi taie aripile.

Câteva schimburi de saluturi și de priviri și două scrisori nevinovate din partea studentului la farmacie, Said, cu complicitatea pritenei sale, Parvaneh, duc la efecte devastatoare. Farții săi o acuză că și-a dezonorat familia, motiv pentru care inițial, îi aplică pedepse fizice, imobilizând-o la pat pentru câteva săpătămâni bune. Tot scandalul și agresivitatea sunt întreținute de către mama sa, o femeie cu principii tradiționale bine respectate. Pe de altă parte, tatăl său, singurul susținător al dezvoltării sale, este dezamăgit și o lasă în voia celorlalți. Deoarece Saiid nu se arată pentru a-i cere mâna, frații lui Massoumeh încep să caute pretendenți pentru a o mărita și spăla rușinea familiei. Cei trei frați ai săi sunt de o agresivitate și frustrare nemărginite, sub pretextul respectării tradițiilor și regulilor unei familii islamice. Printr-un noroc, la recomandarea vecinei sale, doamna Parvin, Massoum ajunge să fie căsătorită cu un comunist educat, care nu este atât de supus cutumelor vechi. Viața lor împreună este umbrită însă de plecările frecvente ale lui Hamid în scopuri revoluționare. Massoumeh este cea care îl așteaptă mereu, având grijă de casă și de cei doi copii ai lor (de fapt, cei trei, ultima fiind o fată, Shirin). O viață mereu agitată, neliniștită, care culminează cu executarea lui Hamid. Este admirabil devotamentul lui Massoumeh față de copiii săi și încercarea continuă de a le păstra bucuriile copilăriei, de a-și ascunde mereu depresia, evitând să le ofere acestora o viață tristă. În plus, deoarece neajunsurile financiare deveneau doborâtoare, Massoumeh se luptă să își câștige singură banii.

E o poveste tristă, despre cât de doborâtoare ajung să fie necazurile unora. E vorba despre curaj și perseverență împotriva obstacolelor. Finalul este amar, pentru că în ciuda tuturor eforturilor și sacrificiilor făcute pentru copiii săi, Massoumeh nu poate să fie fericită. Din nou, rigorile societății se interpun, de această dată prin copiii săi, care vor ca mama lor să rămână văduva unui erou.

Cartea este și despre diferențele dintre generații de femeie diferite: bunica și mama lui Massoumeh, niște femei foarte tradiționaliste, care pun mai presus de orice regulile societății islamice și pe de altă parte, despre Massoumeh și fiica ei, Shirin, care reprezintă lupta pentru egalitate, emancipare.

What we lose

"And when I tried to speak, only tears came. The pain was exponential. Because as much as I cried, she could not comfort me, and this fact only multiplied my pain. I realized that this would be life; to figure out how to live without her on my back; her soft, accented English telling me Everything will be all right, Thandi. This was the paradox: How would I ever heal from losing the person who healed me?"

Romanul lui Zinzi Clemmons, "What we lose", este unul dintre bestseller-urile anului 2017. Autobiografic, acesta derulează în paralel, pe de o parte etapele parcurse alături de mama bolnavă de cancer și pe de cealată parte, introspecția legată de adolescență și maturizare.
Cu multă sinceritate și curaj, paginile scrise despre boală și despre pierderea unuia dintre cei mai dragi oameni din lume, adică mama, reușesc să producă trăiri tulburătoare ale celui ce citește.
Născută dintr-o familie mixtă (tată alb și mamă de origine sud-africană), Zinzi Clemmons ne introduce mai întâi în lumea Africii de Sud. Deși  ne aflăm post "apartheid", spaima de a fi tâlhărit sau omorât este permanentă (la un moment dat, în carte, este descrisă și experiența lui Oscar Pistorius, cel care și-a ucis iubita din greșeală, gest justificat prin faptul că acolo toată lumea doarme cu pistolul sub cap). Părinții săi s-au cunoscut în Botswana, iar ulterior mama sa s-a mutat în Philadelphia, căsătorindu-se cu tatăl ei.
O parte din roman se concentrează pe diagnosticul mamei și viața de după aflarea lui (diagnostic, chiar dacă cel mai de temut, perceput ca o ușurare după lungi căutări și incertitudini). Cancerul, o boală pe care ea o considera privilegiată înainte (cu toate campaniile, brățările, strângerile de fonduri ce îi erau dedicate) i se revelează în cel mai crunt mod. De la diagnosticul necruțător la ședințele de chimioterapie, la durerile permanente care cereau morfină permanent, la pierderea autonomiei, la degradarea corporală, până la ultimele zile într-un ospiciu, unde oamenii veneau să moară. Suferința culminează, evident, cu deznodământul final, cel așteptat de altfel, al morții și cu adaptarea la noul statut, cel e orfan.
În paralel cu toate trăirile legate de suferința și dispariția mamei, citim despre celelalte întâmplări ale vieții mature: despre școală (dar și abandonul ei), despre iubire, dar și despre plictiseală și decristalizare, despre copil, dar și despre momentul renunțării la el, despre sex și despre nevoia de a defula, a evada din suferință.

"My graph resembled the form of an asymptote, the mathematical equivalent of ineffability: an object attempting to approach a line but forever failing. In the same way, my mind was trying to reconcile my new reality and failig, over and over again. "

Supunere

"Je n'aurais rien à regretter"

Michel Houellebecq este un autor francez, remarcat mai ales după publicarea romanului "Soumission". Întâmplător, cartea a apărut pe piață tocmai în ziua atentatului din ianuarie 2015, de la ziarul francez Charlie Hebdo.
Dacă priviți fotografia de pe coperta cărții, se observă un Turn Eiffel cu o semilună în vârf, imagine care are rolul de a atenționa, alături de titlu, că o să citiți despre acaparareaFranței, și apoi a Europei, de către islam. O supunere care se face ferm, dar în lipsa conflictelor.
François este profesor de literatură la Universitatea Sorbona. Celibatar convins, pasionat de Huysmans (despre care și-a conceput și teza doctorală), trăind povești pasionale, dar efemere, cu studente, pe parcursul anului școlar, ajunge totuși să dezvolte o pasiune aparte pentru una dintre ele, Myriam. Nu e un catolic practicant, ci mai degrabă pur laic, dar este un reprezentat al libertății europene. La început totul este liniștit, dar odată cu câștigarea alegerilor de către Mohammed Ben Abbes, islamul pune stăpânire pe Paris, pe Franța. François este sceptic legat de islamizarea Franței, iar atunci când Myriam îl anunță că va pleca în Israel, consideră această decizie radicală. I se pare de necrezut când își întâlnește unul dintre colegi la o sindrofie, un mediocru de altfel, care a ajuns să ocupe o poziție însemnată în facultate în urma convertirii la religia islamică. Cel mai dureros și incredibil este cum lumea intelectuală devine acaparată, iar finalul culminează cu transformarea lui François.
E un final cumva neașteptat, dar careconfirmă titlul. E dureros că un intelectual ce pare de neconvins ajunge într-un final să-și cotrazică valorile. Este supremația majorității, a ideii că puțini sunt incoruptibili. Mă așteptam la un martir și am sfârșit cartea dezamăgită, concluzionând că era despre un laș. Lași devenim aproape cu toții în asemenea circumstanțe.
Probabil Michel Houellebecq este islamofob, iar comentariul meu despre carte pare la fel. Sunt un om tolerant și cred totuși că fiecare are dreptul să trăiască așa cum vrea, de aceea detest aceste cuceriri forțate.

Oamenii fericiți citesc și beau cafea

Pe scurt despre carte..... Autoarea, Agnès Martin-Lugand, s-a remarcat în mediul online, ulterior ajungând să o publice și în formatul printat. Mi-era cunoscut titlul, iar când am primit-o am fost curioasă să o citesc.
Cartea este despre drama unei femei care își pierde soțul și fiica într-un accident rutier, iar preț de un an este incapabilă să revină la activitățile obinușnuite. De unde titlul? Pasionată de lectură, Diane, deține o librărie-cafenea împreună cu prietenul ei, Felix, al cărei nume este "Oamenii fericiți citesc și beau cafea". După tragedie, de cafenea se ocupă Felix, dar aceasta începe să-și piardă productivitatea.
La un moment dat, Diane se hotărăște să plece, să se stabilească în alt loc și alege un orășel din Irlanda. Aici îl cunoaște pe Edward, pe care însă nu este pregatătită să îl iubească, este nevindecată. Cartea se termină cu revenirea ei la Paris și reluarea activităților la vechea cafenea.
Cam asta ar fi de povestit despre carte. Mie mi s-a părut că aduce neplăcut de mult cu romanele Sandrei Brown. Dacă ar mai fi și rămas cu acel Edward m-ar fi dezamăgit cumplit. E un roman facil, a cărui dramă e incomplet explorată, este superficializată.
La urma urmei, titlul mi-a plăcut cel mai mult, deși poate nici el nu e
adevărat...

"Doctorul" de Noah Gordon

"Chiar dacă ai studia zece vieți medicina, tot vor veni la tine oameni bolnavi fără scăpare, căci misterul și durerea aceasta fac parte din meseria de vindecător și trebuie să trăiești cu ele. Totuși, e adevărat că, dacă știi mai multe, ești un doctor mai bun."

Scriam la un moment dat despre "Cartea de la San Michele" și influența ei asupra alegerii acestei profesii considerate uneori ca o înzestrare.
Acțiunea romanului lui Noah Gordon se petrece însă în secolul al XIlea, având ca și fir epic istoria unui englez în etapele cunoașterii medicinii. Robert Cole este un copil rămas orfan, înzestrat cu darul de a prezice sfârșitul vieții, descoperire care inițial  îl sperie. Singur pe malurile Tamisei, trăind cu frica de a nu deveni sclav, ajunge într-un final ucenic la un bărbier. Este etapa inițiatică în ceea ce privește cunoștințele de diagnostic și vindecare, care îi par însă insuficiente. Dorința de cunoaștere îl poartă până în Persia, la Ispahan (acum cunoscut sub numele de Isfahan, în actualul Iran), pentru a se putea pregăti la cea mai cunoscută școală de doctori din lume, aceea patronată de Ibn Sina (Avicenna). Ajunge să capete foarte multe cunoștințe, să devină hakim al maristanului și să predea la madrassa din Ispahan. În pelerinajul său spre Peria o cunoaște pe Mary, o tânără roșcată de origine scoțiană, care îi va deveni soție peste câțiva ani. Dorinaț sa de cunoaștere este atât de puternică încât pe drumul prin Europa învață obiceiurile evreilor pentru a se transforma în unul din aceștia, devenind Jesse ben Benjamin și mai mult, reușește chiar să învețe limba idiș.  Rob Cole, în afara faptului că este înzestrat, chemarea sa este întregită de setea de cunoaștere, învățând legile Coranului, pentru că obținerea titlului de doctor necesita aproape o atotcunoaștere a ștințelor. Evenimentele care susțin dărurirea acestui personaj sut cele legate de disecțiile pe care acesta le face pe ascuns (ele fiind interzise la acea vreme în Persia), căutând cauza "acelei dureri abdominale", cauzatoare de moarte. Reușește chiar să facă desene după disecții și să își depășească magistrul, decoperind, că omul, spre deosebire de porc (considerat până atunci identic în ceea ce privește interiorul), prezintă un mic vermișor, anume apendicele, atașat cecului. Inflamația lui este de fapt cauza durerii abdominale (azi cunoscută ca apendicită). Deși ține o prelegere în acest sens adunării doctorilor din Londra, aceșția îl iau în derâdere, sugerându-i că oricum descoperirea nu are nicio valoare atâta timp cât soluția de vindecare este necunoscută. Într-un final, Robert Cole se întoarce în A
nglia, părăsind Ispahanul, atunci când șahul este omorât și orașul cucerit, luând cu el și Canonul Medicinii, scris de Avicenna.
Cartea este captivantă mai ales datorită documentării extraordinare (despre medicina de atunci, despre obiceiurile persanilor și ale evreilor). Pasiunea autorului este confirmată mai ales de un alt roman al său, "Ultimul evreu".

Queen of Katwe

Matoke, kikomando, chapati, kitcha fit-fit, xalwo (atât de ciudate!)....nume de mâncăruri specifice Africii. Căci despre ea voi povesti din nou, pentru că e prea diferită să nu suscite interes. De data aceasta despre un film, inspirat însă după o carte biografică.
Cartea "The Queen of Katwe" a fost scrisă de autorul american Tim Crothers și se bazează pe povestea reală a unei tinere din Uganda, Philona Mutesi, care devine campioană la șah. Povestea este despre geniul care se regăsește uneori printre oamenii cei mai săraci, dar care, printr-o întâmplare ajunge să se evdiențieze. E frumos mirajul Africii, a unor lucruri care ne sunt total străine, a unor vieți atât de difertie de ale noastre. Iar în fapt, șansele noastre au fost împărțite odată cu locul unde ne-am născut.
În afara poveștii de succes, filmul e interesant prin culoarea și peisajele specifice lumii de acolo. Prin chinul de zi cu zi, prin provocările de a duce o viață la limita supraviețurii. Poate sună ca un clișeu, dar unii muncesc doar pentru un terci și pentru o casă de lut...

Poza este făcută în metroul din Paris, ea dovedește contrastele și mai ales, o împotrivire la adaptarea la lumea europeană.

Hunger - A memoir of (my) body de Roxane Gay ("Foame")

"I ate and ate and ate in the hopes that if I made myself big, my body would be safe. I was trapped in my body, one I made but barely recognised or understood. I was miserable, but I was safe"

Mergem pe stradă, în metrou, în mașină, la film, la teatru, la supermarket și îi analizăm pe cei din jurul nostru. Fără să vrem începem să le găsim etichete, să îi judecăm, să îi anulăm. Obezitatea e ceva dezagreabil, nedorit, o pedeapsă, o ignoranță, o delăsare. Așa o vedem, așa o cataloghează media (reclame de slăbit peste tot, gastric sleeve-ul e o salvare etc). Și aici, din perspectiva cunoscătorului, aș putea spune că da, obezitatea poate fi o pedeaspă în ceea ce privește sănătatea noastră. Vă repugnă obezii? Ați comentat vreodată despre incapacitatea acestor oameni de a-și învinge compulsiile alimenare, de lipsa lor de stăpânire? Aici vine evident, întrebarea așteptată: V-ați întrebat vreodată ce e dincolo, de ce au ajuns oamenii aceștia obezi morbizi? E ca o pedeapsă, o lipsă a instinctului de conservare, de indiferență față de ce-o fi....

Am descoperit recent plăcerea mea pentru lecturi contemporane, mai ales după ce am citit "The tipping point" a lui Malcom Gladwell (o carte genială!). Așa am ajuns să citesc "Hunger", o carte autobiografică a unei celebre autoare americane. 

Când vedem un titlu, ne face deja să ne imaginăm ideea cărții, este un exercițiu necondiționat, firesc. Recunosc, când am cumpărat cartea, nu m-am gândit o secundă că titlul nu are nicio conotație, aveam idei despre foamea de orice în afară de mâncare....

"Hunger" este o confesie dureroasă și extrem de adevărată despre motivul din spatele unei obezități morbide. Este cumva o explicație a unui om săturat să fie batjocorit, umilit, judecat pe baza aparențelor. Nu-și dorește compătimire, probabil vrea mai multă toleranță. Aceasta foame continuă este răspunsul unei fete violate la debutul adolescenței, unei tinere care a păstrat acest secret, considerându-se mereu vinovată. Este tiparul clasic al femeilor abuzate. Și-a creat din corpul său un sistem de apărare, mâncând din ce în ce mai mult, fără oprire, pentru ca să fie indezirabilă, ca nimeni să nu se mai apropie, să fie de neatins. O traumă nevindecată în ciuda tuturor apanajelor maturizării: psihoterapie, o profesie care ar putea crea atâta siguranță de sine, posibilități financiare pentru a beneficia de ajutor. Și totuși, după cum mărturisește, majoritatea zilelor ei sunt mizerabile, e mai mereu nefericită. S-a săturat de inegalitatea de care se izbește mereu: obezii sunt anormali, ei ocupă prea mult spațiu și totuși sunt invizibili. Din cauza obezității este percepută asexuată, nimeni nu o poate asocia cu feminitatea. În fiecare zi trebuie să depășească obstacole, pe care noi, ceilalți nici nu le vedem: nu iese cu prietenii pentru că nu poate să țină pasul cu ei, când merge la restaurante sau la prelegeri verifică mereu ce fel de scaune sunt acolo (au mânere, sunt destul de mari?), ce fel de trepte (nu v-ați gândit niciodată la așa ceva, nu?), își cumpără loc suplimentar în avion și are prelungitor pentru centura de siguranță. Uneori, tocmai pentru a nu îi deranja pe ceilalți, încearcă să stea chinuită, încercând să nu ocupe prea mult loc, stă câte două ore într-un scaun incomod, prefăcându-se că se simte bine. Autoarea povestește și despre relațiile ei, majoritatea eșuate, fie cu femei, fie cu bărbați: uneori își alege parteneri groaznici, crezând că nu merită să fie iubită sau apreciată, ci doar umilită, pedepsită pentru că e prea grasă. Pe de altă parte, recunoaște că maturizarea i-a adus și conștientizarea că este un om cu multe calități. 

Ce nu mi-a plăcut? Nu am fost impresionată de talentul ei de scriitor, e o carte prea facil scrisă. Pe de altă parte, dincolo de curajul ei de a dezvălui adevărata traumă ce stă în spatele vieții sale, care mi se pare extraordinar, nu mi-au plăcut contrazicerile sale. Pe de o parte, susține că obezitatea nu este neapărat un defect, dar amintește toate chinurile la care o supune, limitându-i mobilitatea. Îi condamnă pe cei superficiali, care nu pot să vadă dincolo de aspectul ei fizic, dar ea însăși face comentarii legate de asta: admiră aspectul fizic al unei prezentatoare de emisiune culinară (Ina Garten), pe care o consideră perfectă și menționeaza la un moment dat despre ortopezi arătoși, care au consultat-o când și-a fracturat glezna. Așadar, ea însăși judecă aspectul celor din jur. Nici nu e, poate, condamnabil, după ce a trăit într-o lume atât de ostilă, care i-a impus mereu reguli de frumusețe și normalitate. 

Concluzionând, e o carte dureros de adevărată, care ne face să privim realitatea din alte perspective, o realitate care pentru pentru noi e mai ușoară decât pentru alții. 

Iat-o mai jos, la o conferință TED:

To live – Yu Hua

“These chickens will become geese after they grow up, the geese will become two  goats, and the goats will become cows. And we will be more and more rich. ”

I’ve read this book on December 31, maybe not the best way to end the year or to start a new one.  It’s a book that reveals a dramatically transformation of the main character. At the beginning, the novel seems to be boring, but as you read it, it captivates you and provokes in you profound sadness. The novel is written in ’90 years, but the action is taking part in the ’40, during the Chinese Revolution. This is the argument that the publishing was initially forbidden by the Chinese authorities.

Xu Fugui starts as a prodigal son, losing the family fortune to gambling. He beats his wife, spends his time in whorehouses, a disgusting character. Everything changes when the family is forced to move to a cheaper house and his father pass away. Here begins the whole drama. Fugui goes to search for a doctor in the city for his sick mother, but is forced to enroll in the national army. He doesn’t return home for two years, period when his mother dies. It follows the death of his son, Youqing (died secondary to a excessive blood donation), his wife, Jazhen, his daughter , Fengxia (dead after a prolonged labour), his son-in-law (Erxi), then his grandchild (Kugen). The poverty caused by political changes emphasizes the tragedies . The drama is watching this character losing all his closed relatives, guarding the strength to continue, to live. The reader will change his mind: first, he despise Fugui, but progressively this old man will acquire an aura, ending by being admired. Being young and careless, Fugui had beaten his wife, later we read about a man who is taking care of his wife, compassionate and loving.

This character, Fugui, is actually showing the reader that he is living, despite no matter what tragedy, because the man is indebted to live his life. The novel is a real lesson of life, though and shattering ….

Despre "REM" al lui Mircea Cărtărescu

   "Câțiva centimetri, câțiva ani, câteva mii de lei în plus, câteva cărți citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii"

   Habar nu aveam cine e Cărtărescu, până în clasa a noua sau a zecea, nu îmi mai amintesc precis când am vorbit despre "Travesti" la ora de română. Apoi, în vacanța de vară imediat următoare (cunoașteți elanul specific de descoperire!) m-am apucat să citesc trilogia "Orbitor" (zic m-am apucat, pentru că nici azi nu am finalizat-o, oprindu-mă doar la "aripa stângă"). "Orbitor" însemna de fapt pentru mine la acea vreme mai degrabă obositor, pentru că trebuia să stau cu dicționarul de neologisme lângă mine. M-am lăsat de Cărtărescu repede și l-am reluat pe Eliade al meu iubit, în el mă regăseam (hi hi hi!). L-am revăzut pe Mircea Cărtărescu de câteva ori la televizor și începea să mă enerveze acest scriitor prolific (foarte bine cotat, foarte citit și evident foarte cumpărat - nu se potrivea însă cu ideea mea despre geniile literaturii, care trebuia să fie bogați doar spiritual). Îmi spuneam "Ce naiba mai e și broșura aia cu iubitul femeilor?" Cu onestitate vă spun, și azi mai cred că e doar o cărticică scrisă doar din spirit comercial.
  Ei bine, recent am citit "REM", despre care auzisem cu mult înainte. Pentru cei care au copilărit în București, romanele lui Cărtărescu trebuie să vă trezească o mare melancolie și să vă umple de bucurie. M-am regăsit eu în copilăria personajelor lui, deși majoritatea copilăriei mele s-a petrecut la țară, nu printre blocuri ca a personajelor lui Cărtărescu. Concluzionând, voi bucureștenii care nu l-ați citit pe Mircea Cărtărescu, ar trebui să o faceți degrabă! E minunat să citești despre locurile care-ți sunt dragi, să-ți amintească cineva cum era odată, e plăcut să răscolești prin amintiri frumoase.
  Și acum, să vă povestesc câte ceva despre carte. Evident, ca întotdeauna, nu o să vă rezum paginile acesteia, nu am de gând să o fac, blogul ăsta nu e unul despre referate pentru cei cărora le e lene să citească, eu îmi doresc doar să trezesc dorința de a citi. De fapt, mi se pare mai incitant să-ți spună cineva despre o carte, dar nu să ți-o povestească, să o descoperi tu, să o trăiești prin prisma experienței tale.  "REM"  e o abreviere de la "rapid eye movement", perioada de somn în care apar acele vise pe care le putem povesti a doua zi, în perioada de veghe. Evident, există vise pe care nu ni le amintim, pe care nici nu știm că le-am visat. În timpul somnului REM, corpul nostru e imobil, dar ochii noștri se mișcă așa cum și neuronii noștri lucrează precum am fi treji. Romanul lui Cărtărescu e de fapt o poveste spusă de Svetlana lui Vali. Despre marea ei descoperire, aceea e REM-ului într-o lume ordinară, o lume a unei suburbii Bucureștene din anii '60. Ce sunt de fapt visele? Poate o altă realitate. De fapt cum facem diferența dintre vis și realitate? Poate că ceea ce credem că trăim în realitate e de fapt un vis și invers. Realitatea noastră este însăși percepția noastră, lumea pe care o vedem și o credem e de fapt percepția noastră. Restul nu există. Și vă spun sincer, putem să visăm tot felul de lucruri bizare și fără perla găurită a Svetlanei!

Dama cu camelii

   "Bref, on reconnaissait dans cette fille la vierge qu'un rien avait faite courtisane, et la courtisane dont un rien eut fait la vierge la plus amoureuse et la plus pure"

   Am așteptat de mult timp momentul să scriu despre Marguerite Gautier, dar faptul că acest roman e atât de citit mă reținea cumva. L-am citit acum câțiva ani în trenul spre Costinești, am încercat apoi să îi găsesc similitudinile cu Manon Lescaut a abatelui Prévost, lucru ce a fos în zadar, dar l-am regăsit curând în Paris, pe bulevardul Saint-Michel, în librăria Gibert Jeune, un adevărat paradis al buchiniștilor.
  Cartea începe cu o licitație, al cărei scop este de a vinde și compensa datoriile unei curtezane, ucisă recent de tuberculoză. Marguerie Gautier, căci despre ea e vorba, dama cu camelii, una dintre curtezanele cele mai râvnite ale Parisului, se îndrăgostește de Armand Duval, un tânăr nobil, din nefericire fără o avere suficientă pentru a-i putea asigura acesteia cochetăriile. O dragoste împărtășită, necondiținată, dispusă atât la sacrificii materiale, pe de-o parte, cât și la cele sociale, pe de cealaltă parte. O tânără curtezană care își sacrifică dragostea pentru a-l elibera pe el de un viitor nefericit și de o etichetă neonorabilă. Nu o să vă descriu aici nici plimbările ei pe Champs Elysées, nici cinele și ieșirile la operă, nici scenele patetice de dragoste. O să vă povestesc doar două lucruri ce m-au impresionat profund, până la frison și până la lacrimi. Nu în ordine cronologică, dar în acest fel înșiruite în roman, așa o să vi le spun și eu.
  Primul e despre el, Armand Duval, sufletul neîmpăcat că nu a reușit să o vadă înainte de a muri. Un moment cutremurător în roman și oarecum neobișnuit este deshumarea Margueritei, gest pe care l-am înțeles mai mult ca pe o nevoie a lui de convingere că ea e moartă. Imaginea și odoarea corpului în curs de putrefacție contrastează puternic cu frumusețea ei și cu podoabele de care nu se putea lipsi.
  Al doliea moment este legat de ea, de ultimele ei clipe. M-a durut așteptarea ei zadarnică, lupta ei de a rămâne conștientă, vie, așteptându-l pe el, pentru a-l vedea pentru ultima oară. O așteptare fierbine, intensă, un suspans pe care, ca cititor, îl dorești să se termine ca în filme, dar a cărui finalitate e uneori ca în viață, brutală, ireversibilă. Am plâns cu suspine când viața ei s-a dus, nu m-a durut moartea ei, ci modul în care a murit, neîmpăcată.

NB! Iată mai jos unul dintre cântecele mele preferate ale lui Joe Dassin:

Șoareci și oameni

„Purtau amândoi pantaloni de doc şi haine de doc cu nasturi de alamă. Pe cap aveau pălării negre, pleoştite, şi pe umăr ducea fiecare câte-un sul de pături strâns înfăşurate. Cel dinţii era mărunt şi iute, oacheş la faţă, cu nişte ochi făr' de astâmpăr şi trăsături ascuţite, ferme. Totul în făptura lui era bine definit: mâini mici şi puternice, braţe svelte, nasul sub­ţire şi osos. Cel ce păşea în urmă era exact con­trariul său: o namilă de bărbat, cu o faţă in­formă, cu ochi mari, şterşi, şi cu umeri laţi şi aduşi. Umbla greoi, târşâind niţel picioarele, cum îşi târăşte labele un urs. Braţele nu-i pendulau în mers, ci atârnau grele.”

Cartea ar fi putut foarte bine să se numească „Oameni și iepuri”…Cei care ați citit-o mă înțelegeți de ce spun asta! „Șoareci și oameni” e un roman scris de John Steinbeck în 1937, care spunea povestea unei prietenii, prietenia dintre GeorgeMilton  și Lennie Small, muncitori sezonieri. Lennie Small (în antiteză cu înfățișarea lui) este un bărbat cu o constituție de uriaș,cu rezistență fizică impresionantă, dar întârziat mintal. George este prietenul său din copilărie, încredințat fiindu-i de mătușa acestuia să-i fie al[turi. George este rațiunea care ajută aest cuplu să iasă din impas, atrăgându-i mereu atenția lui Lennie și punându-l să repete mereu ce are de făcut. Cei doi discuă frecvent  despre fericirea lucrurilor mărunte, despre liniștea pe care ar putea-o avea. Este emotionant dialogul despre visurile lor atât de simple : o căsuță simplă, cu grădină și animale și mai ales iepuri, de care Lennie să aibă grijă. Lennie îl pune mereu pe George să repete despre căsuța lor, un vis care pare foarte aproape de împlinire, cu condiția ca Lennie să aibă răbdare și să asculte de George.

Cartea începe cu fuga celor doi de la o fermă unde lucraseră, pe drumul prin pădure, spre noul loc de muncă. Lennie se află mereu în urma lui George, acesta atrăgându-i mereu atenția să nu vorbească în plus și să rețină locul unde va trebui să se ascundă atunci când va fi nevoie. Lennie, uriașul, retardatul, cel cu putere fizică demnă de invidie (capabil să care mulți saci, ceea ce îl recomandă ca mână de lucru convenabilă) este fascinat de animale: mai întâi șoareci, apoi dialogurile care înfățișează fixațiile sale pentru iepuri, și ulterior pasiunea pentru cățeluși. Din păcate Lennie nu reușește să-și dozeze afecțiunea și se sperie foarte repede: se joacă cu șoarecii până îi omoară, la fel și cu cățelușul mic primit în dar. Deși George vrea să-l protejeze, nu reușește să-l supravegheze tot timpul, iar Lennie uite să fie mai gentil. Nevasta șefului tânăr, Curley, o femeie mereu suspectată a fi necredincioasă, în fond o femei singură căreia nu i se acordă atenție, încearcă să poarte o discuție în grajd cu Lennie. Din vorbă în vorbă aceasta îi povestește că are valențe de actriță, sugerându-i la un moment dat să-i atingă părul să se convingă de calitățile acestuia.  Ca și în cazul animalelor care îi sunt dragi, Lennie este incapabil să își dozeze gestul, iar când aceasta începe să țipe să-i dea drumul, aceasta se sperie și se zbate, iar Lennie, din dorința de a o potoli, reușete să îi frângă gâtul. Speriat, se retrage în ascunzișul din pădure stabilit cu George. Acolo, în așteptarea prietenului său George începe să halucineze: o vede pe mătușa Clara dar și căsuța cu iepuri ce avea s-o împartă cu George.

George îl împușcă pe Lennie în timp ce îi povestește despre căsuța lor. Exista oare o altă soluție pentru cel din urmă? Împușcându-l, George vrea să-l ferească pe Lennie de chinurile închisorii.

O carte despre prietenie, despre oameni simpli, care trăiesc de pe o zi pe alta, cu visuri simple. Deși Lennie e o pacoste la care trebuie să fie mereu atent să nu facă greșeli, George nu îl părăsește. Morala? Nu tot timpul poți să-i protejezi pe oameni în felul tău. Poate uneori alegi calea greșită și nu faci decât să-i îndrepți spre prăpastie. Ce soartă ar fi avut însă Lennie fără George?

sursă foto

De veghe în lanul de secară

  “În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică niciun om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, când aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.”

„Veşnic mă trezesc spunînd "Îmi pare bine de cunoştinţă" unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuşi, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăieşti”

  Este un roman scris de către J.D. Salinger, un autor american, fermecător prin naturalismul cu care scrie. Eroul principal este un adolescent pe nume Holden Caulfield, un băiețaș tipic american dintr-o familie oarecum avută, fără calități deosebite, cu preocupări tipice pentru vârsta sa, ajuns în pragul exmatriculării de la o școală de prestigiu din cauza lipsei sale de interes pentru cursurile frecventate, mai puțin pentru literatura engleză. 

  Cartea este scrisă la persoana I, foarte natural, fără figuri de stil și fără înflorituri, dar tocmai acest lucru impresionează. Tânărul Caulfield, în ajunul vacanței de Crăciun, primește vestea că va fi exmatriculat din cauză că a picat trei materii din cele patru studiate. De la ura pe care o devoltă pentru Pencey, școala aceasta renumită care acum îl izgonește, se țese o întreagă poveste printre ale cărei scopuri este și acela de a explica de ce acestui adolescent nu-i place să facă nimic. Cele mai frumose sunt descrierile pe care le face pesroanelor cu care ajunge să interacționeze: de la Sally, fata snoabă, căreia îi plac anumite piese de teatru doar pentru că joacă anumiți actori, considerați de Holden cabotini, la colegii săi de cămin (Robert Ackley, băiatul cu coșuri pe care și le rupe mereu, murdar, cu dinții nespălați, care-și taie unghiile din carne, la Stradlater, colegul de cameră, băiatul frumos și împarfumat care vrăjea fetele, la profesorul de istorie care îi ține prelegeri încercând să-l aducă pe calea cea bună, la profesorul la care înnoptează care se dovedește un pervers, la fratele său D.B. care scria scenarii de piese de teatru și filme și locuia la Hollywood, la fratele său bun Allie, care a murit, la mama sa care de atunci a rămas sensibilă, la sora sa mai mică Phoebe căreia îi împărtășește secretele sale și mai ales dorința sa de a-și petrece viața de veghe în lanul de secară). Holden e în fond un adolescent ordinar, scârbit de fățărnicia celorlalți, revoltat cumva împotriva tiparelor, snobismului și regulilor. Negăsindu-și locul nicăieri încearcă să evadeze. Toate dezvăluirile sale curg spontan, ca și cum doi prieteni ar sta de vorbă, fără formalizări. 

  Pe lângă stilul foarte natural mi-a plăcut Salinger și pentru că are simțul umorului. Am citit cartea prima dată în liceu, apoi am mai citit de Sallinger „9 povestiri”, printre care și cea mai cunoscută „Petru Esme cu dragoste și abjecție”, o nuvelă scrisă sub influența puternică a războiului. În ultima perioadă m-am tot gândit la Salinger și mă intriga faptul că citisem cartea dar o uitasem cumva. Recitind-o, am avut doar o vagă impresie de deja-vu, de fapt chiar am uitat-o. Pot spune cu siguranță că acum mi-a plăcut mai mult ca atunci, am înțeles-o altfel.

sursă foto

La Peau de Chagrin

 “Si tu me possedes, tu possederas tout. Mais ta vie m’appartiendra. Dieu l’a voulu ainsi. Desire, et tes desirs seront accomplis. Mais regle tes souhaits sur ta vie. Elle est la. A chaque vouloir je decroitrai comme tes jours. Me veux-tu? Prends. Dieux t’exaucera. Soit!”

  “Les cachemirs, les velins, les parfums, l’or, la soie, le luxe, tout ce qui brille, tout ce qui plait ne va bien qu’a la jeunesse”

  “La peau de chagrin” (în traducere românească “Pielea de sagri” – “chagrin” în franceză se traduce mot a mot cu ”capră”, dar există în roman câteva detalii despre acest “chagrin”, care este închipuit de altfel ca un fel de onagru, un soi rar de măgar sălbatic) este primul roman apărut din Comedia Umană a lui Balzac. Îl știam pe Balzac din romanele citite anterior (Femeia la 30 de ani, Eugenie Grandet, Pere Goriot) foarte descriptiv, epic și dintr-o dată, citind “La peau de chagrin” am descoperit felul său pensativ, fliozofic.

  Romanul este o reflexie asupra schimburilor pe care le facem în această viață. Ce oferim și ce primim înapoi? Ce ne dorim și ce preț suntem dispuși să plătim? Raphael de Valentin este un tânăr orfan, fără avere, care ajunge să se îndrăgostească de o femeie frumoasă, puternică, bogată și dorită de bărbații cu titluri nobiliare, Feodora. Își cheltuiește ultimii bani de mâncare pentru a o întâlni, pentru a o însoți la baluri, iar în final ea îl respinge, determinându-l să își dorească sfârșitul. În tot acest timp în care luptă zadarnic pentru cucerirea Feodorei, Raphael stă în gazdă la o femeie săracă, pe a cărei fiică, Pauline o meditează din recunoștință și generozitate.  În seara când pleacă hotărât pentru a-și pune capăt zilelor, întâmplător trece pe lângă un anticariat. Acolo decoperă o piele de onagru, frumoasă și lipsită de imperfecțiuni. Anticarul îi propune să ia această piele, nu înainte de a-i aduce la cunoștință puterile acesteia. Pentru Raphael, toată povestea acestei piei cu puteri miraculoase pare o glumă, dar asemenea lui Faust din Goethe, acceptă târgul. Această piele de animal are puterea de a transforma dorințele în realitate, dar pe măsura cerințelor pielea se va îngusta și urâți, în același fel în care viața celui care o posedă se va scurta o dată cu deteriorarea ei.  Raphael ajunge bogat, capătă titlu nobiliar, dar dragostea pentru Feodora se stinge, la fel cum sănătatea lui șubrezește.  Mai mult, o reîntâlnește pe Pauline, care acum moștenise o avere impresionantă de pe urma tatălui ei, îndrăgostită de el și de care se îndrăgostește. Pielea de șagrin însă e zbârcită, îngustată, amintindu-i că sfârșitul lui se apropie. La 27 de ani, Raphael trăiește ca un bătrân bolnav: pentru a amâna moartea trăiește într-un ritual zilnic monoton, îmbracă aceleași haine, mănâncă același fel de mâncare, face aceleași lucruri în aceeași ordine zilnic, de teama ca nu cumva un eveniment inopinat să strice ordinea și să-l distrugă. Consultă cei mai mari specialiști, dar niciunul nu pare să-i afle boala și să-i ofere leacul. Mai mult, merge cu pielea de șagrin la meșteri ce ar putea-o întinde, restaura. Când totul se dovedește imposibil, hotărăște să o arunce în râu, dar printr-o întâmplare aceasta reajunge la stăpânul ei.

  Pielea aceasta de animal sălbatic nu e decât o alegorie a vieții noastre, a tuturor. Cu toții îi cerem câte ceva și uneori suntem dispuși să plătim un preț prea mare. Probabil dacă Raphael ar fi fost mai cumpătat și și-ar fi dozat dorințele, pielea s-ar fi uzat mai greu. În final, el și-a dat seama că dorințele i s-au schimbat, că bogăția nu l-a ajutat în dragoste și că dacă ar fi avut mai multă răbdare viața l-ar fi recompensat fără a-i cere schimburi prea mari. De fapt, cred că ideea este de a nu oferi niciodată totul pentru o singură dorință. Ce vrem azi s-ar putea să nu mai vrem și mâine, dar mâine poate nu o să mai avem nimic de dat pentru că azi am dat totul.

Vreme bună de citit

    Azi am ajuns acasă înfrigurată, după lungul drum pe care îl fac zilnic de la serviciu, după botezul ploii de toamnă, după aşteptarea autobuzului, după sprijinul pe vârfuri din acesta din cauza aglomeraţiei...Cum am intrat pe uşă am crescut cu 3 grade temperatura de la termostat, mi-am pregătit un ceai rooibos pentru infuzie şi mi-am scos bucata de pizza de ieri din frigider. Apoi am fugit în pat cu laptopul şi cu cartea pe care am început să o citesc ("Mănăstirea din Parma" de Stendhal). Ziceam că e vreme bună de lectură? Aşa mi s-a părut la început, dar acum cartea stă lângă mine nedeschisă încă, iar eu zăbovesc pe calculator. Îmi savurez ceaiul, a cărui aromă îmi aminteşte de unele călătorii, de ceainăriile care mi-au fost uneori locuri de popas în toamne şi ierni friguroase. Ştiu că vremea asta e deprimantă, dar e şi foarte îmbietoare pentru lucru. Ca să treceţi mai uşor peste sosirea asta brutală a toamnei, m-am gândit să vă încânt cu câteva versuri din "Rapsodiile de toamnă" ale lui Topîrceanu: 

"Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor..."

"Lunes de fiel", un roman despre dragoste

"Veghează să nu dispari în personalitatea altcuiva, bărbat sau femeie" - Scott Fitzgerald

    Am început să citesc cartea "Luni de fiere" la recomandarea cuiva şi pe măsură ce paginile citite se înmulţeau, un sentiment ciudat de deja-vu mă încerca, sentiment care devenea din ce în ce mai accentuat. S-a făcut dintr-o dată lumină, când m-a lovit revelaţia: văzusem mai demult un film care semăna izbitor cu cartea şi care îmi lăsase un gust amar. Am descoperit ulterior şi despre ce film era vorba, că era ecranizarea cărţii şi bineînţeles mi-am dorit să-l revăd. 

    Am scris mai sus că e un roman despre dragoste. Da, aşa e, dar dacă vă aşteptaţi să descoperiţi ceva siropos, romanţios luaţi-vă gândul! E un roman care descrie evoluţia dragostei, sau putrezirea ei. Ilustrează de fapt cum pasiunea dintre doi oameni se transformă în ură, cum cotidianul şi familiaritatea nu fac decât să producă uzură, să izvorască scârbă şi dezgust. Tot ce e frumos la început se preschimbă uşor, uşor în intoleranţă. Doi oameni prinşi într-o pasiune năucitoare ajung să nu se mai suporte. Nimicurile zilnice erodează pe de o parte pasiunea şi dau naştere pe de alta la respingere. 

    E o carte destul de nonconformistă, poate produce revoltă printre cititorii mai conservatori, probabil pentru că le zbuciumă teoria despre cuplu. Descrierile foarte intime pot părea uşor pornografice. În final, cititorul ar trebui să reţină doar substratul. Paragrafele scabroase care pot fi uşor încadrate în categoria coprofagiei sunt în fapt doar nişte demonstraţii epice ale contopirii totale a doi oameni. Care ajung în final să se urască. Romanul este şocant şi transmite această idee de pasiune degradată, deteriorată tocmai prin antiteze de sentimente foarte puternice. 

    Filmul "Bitter moon" al lui Roman Polanski este o ecranizarea perfectă a cărţii, iar Emmanulelle Seigner (care, apropo, este soţia lui Polanski!) a fost parcă făcută pentru rolul lui Mimi. 

    Un alt roman al lui Pascal Bruckner, poate mai scandalos decât "Luni de fiere" este "Iubirea faţă de aproapele", despre care o să vorbesc însă altădată...
sursă foto

Legenda lui Lorelei

"Rămas bun.

Mă numesc numai Lorelei. Legenda spune că am ucis. Anii mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.

Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului pe coasta Mării Negre; numai ghimpi curbi care-au încununat odată fruntea lui Hristos.

A trecut o ploaie de primăvară şi s-a ţesut în zare brâul frânt de mătase al curcubeului; cu el îmi încing mijlocul şi mă duc." Lorelei, Ionel Teodoreanu

În Valea Rinului, în Sankt Goarshausen, există o rocă numită Lorelei, care îngustează valea şi o face periculoasă pentru navigaţie. Legenda spune că o fată pe nume Lorelei, după ce şi-a pierdut iubitul căzut de pe stâncă în apă, s-a transformat în sirenă şi cântând îi blestema pe pescari ca atunci când vor privi stânca, bărcile lor să se scufunde şi ei să piară în apele Rinului. Numele Lorelei provine din două cuvinte: „lureln”, care înseamnă murmur şi „ley”, care înseamnă rocă. În portul Sankt Goarshausen există o sculptură a sirenei Lorelei. De asemenea, în Viena, în faţa Operei există o fântână  a celebrei sirene, cu mai multe statui care reprezintă fiecare durerea, dragostea şi răzbunarea.  

Heinrich Heine a compus poemul "Die Lorelei" având ca inspiraţie legenda acestei nimfe ucigătoare, iar Franz Liszt a transpus poemul în muzică.

În ceea ce o priveşte pe Lorelei a lui Teodoreanu, se pare că acesta i-a pregătit destinul imediat după ce a creat-o.

Farmec egal perfecţiune?

“O femeie care nu ştie să facă din defectele ei calităţi e doar o fiinţă de genul feminin” Oscar Wilde

Picioare lungi, păr de culoarea mierii, cârlionţat, degete drepte, abdomen plat, ochi verzi sau negri, buze cărnoase, dinţi perfecţi, cupa D? Care sunt tiparele frumuseţii, perfecţiunii? Cât măsoară patul lui Procust în lungime? Dacă nu ne încadrăm în măsurile standard riscăm să fim ciopârţite? Poate pentru că sunt imperfecte aceste femei nu vor da niciodată suficientă importanţă unui Procust, nu vor ajunge niciodată cu picioarele în afara marginii patului lui. Vor căuta bărbaţi care vor trece cu vederea nepotrivirile dintre femei şi mobilier. N-aţi întâlnit femei cu strungăreaţă, mignone, cu brahidactilie, cu coaspe imperfecte dar cu un zâmbet cuceritor, care nu se ruşinează de dinţii mai puţin drepţi, care nu ezită să rămână în costum de baie şi să alerge spre valuri deşi şoldurile lor nu sunt foarte netede, ale căror buze mici reuşesc să compună cele mai dulci grimase, a căror voce groasă va exprima cele mai inteligente opinii, ai căror ochelari se vor aburi iarna când vor intra în casă? Nu vi s-au părut acele imperfecţiuni poate cele mai plăcute? Şi poate v-au plăcut pentru că ele nu s-au sfiit să le arate, le-au transformat din cusururi în caracteristici ispititoare? 

"Oameni sărmani", primul roman al lui Dostoievski

"Ce-i o carte? Scorneală pusă pe seama oamenilor! Până şi un roman e o minciună, scrisă de dragul huzurului şi citită de cei ce n-au altă treabă" Makar Devuşkin, personajul principal

Înainte de a scrie despre prinţi, burghezie, lume bună, Dostoievschi şi-a început cariera de scriitor cu un roman despre oameni simpli, neprivilegiaţi, despre acei oameni care-şi duc existenţa uneori la limita supravieţuirii. "Oameni sărmani" este o operă scrisă sub formă epistolară, cuprinzând corespondenţa dintre un funcţionar ordinar şi o orfană. Cartea uimeşte prin simplitatea personajelor principale în contrast cu profunzimea sentimentelor pe care aceştia le trăiesc. Personajul principal, pe numele său întreg Makar Alexeevici Devuşkin este un simplu copist care trăieşte de pe o zi pe alta, cu aceleaşi haine ponosite de la care stau să cadă nasturii, roase în coate, cu aceleaşi cizme cârpite, rupte prin care îi ies degetele, cu tălpile pe jumătate desprinse, ruşinându-se mereu să nu-l observe colegii săi de muncă. Rudă îndepărtată cu bolnăvicioasa orfană Varvara Alexeevna, îi poartă acesteia cele mai curate sentimente, fiind tot timpul îngrijorat de soarta acesteia, lipsindu-se uneori chiar de la hrană pentru a-i trimite cadouri (muşcate, bonboane sau materiale pentru rochii). Varenka este o orfană plăpândă, cu sănătatea şubredă,  alungată de o mătuşă după moartea mamei, care trăieşte şi ea de pe o zi pe alta de pe urma lucrului de mână, singura ei sursă de supravieţuire. Deşi la început Makar Devuşkin poate creea o anumită antipatie pentru mentalitatea sa simplă şi limitată, pe parcursul lecturii mi-a smuls milă şi compasiune. Finalul romanului este însă şi mai trist. E o dovadă că neputinţa este mereu învinsă de bani şi că aceştia deţin supremaţia, chiar şi asupra sentimentelor celor mai puternice. Varenka, măicuţa lui Makar (aşa cum obişnuieşte acesta să i se adreseze în scrisori) este curtată de un moşier  bogat, Bîkov, care la început îi este insuportabil dar care se dovedeşte ulterior pentru ea soluţia salvatoare de la sărăcie şi moarte. Cartea se termină cu ultima scrisoare a lui Makar Devuşkin, în acelaşi stil protocolar, rămasă fără răspuns, în care îi cere Varenkăi să anuleze nunta cu Bîkov, promiţându-i să-i ofere aceleaşi lucruri materiale, dacă ele o fac fericită: "La urma urmei ce-i Bîkov pentru dumneata? De când îţi este pe placul inimii? Sau...poate numai pentru că-ţi cumpără volane şi altele de acest fel? Dar ce-i un volan şi pentru ce ţi-o trebuind? Fleacuri, măicuţă! Aici e vorba de o viaţă de om, iar nu de-o cârpă cum e volanul acela! Că-i o cârpă, volanul, o cârpă, măicuţă, şi atâta tot! Dar şi eu, şi eu de îndată ce o să iau leafa, o să-ţi cumpăr câte volane vrei!"