La Peau de Chagrin

 “Si tu me possedes, tu possederas tout. Mais ta vie m’appartiendra. Dieu l’a voulu ainsi. Desire, et tes desirs seront accomplis. Mais regle tes souhaits sur ta vie. Elle est la. A chaque vouloir je decroitrai comme tes jours. Me veux-tu? Prends. Dieux t’exaucera. Soit!”

  “Les cachemirs, les velins, les parfums, l’or, la soie, le luxe, tout ce qui brille, tout ce qui plait ne va bien qu’a la jeunesse”

  “La peau de chagrin” (în traducere românească “Pielea de sagri” – “chagrin” în franceză se traduce mot a mot cu ”capră”, dar există în roman câteva detalii despre acest “chagrin”, care este închipuit de altfel ca un fel de onagru, un soi rar de măgar sălbatic) este primul roman apărut din Comedia Umană a lui Balzac. Îl știam pe Balzac din romanele citite anterior (Femeia la 30 de ani, Eugenie Grandet, Pere Goriot) foarte descriptiv, epic și dintr-o dată, citind “La peau de chagrin” am descoperit felul său pensativ, fliozofic.

  Romanul este o reflexie asupra schimburilor pe care le facem în această viață. Ce oferim și ce primim înapoi? Ce ne dorim și ce preț suntem dispuși să plătim? Raphael de Valentin este un tânăr orfan, fără avere, care ajunge să se îndrăgostească de o femeie frumoasă, puternică, bogată și dorită de bărbații cu titluri nobiliare, Feodora. Își cheltuiește ultimii bani de mâncare pentru a o întâlni, pentru a o însoți la baluri, iar în final ea îl respinge, determinându-l să își dorească sfârșitul. În tot acest timp în care luptă zadarnic pentru cucerirea Feodorei, Raphael stă în gazdă la o femeie săracă, pe a cărei fiică, Pauline o meditează din recunoștință și generozitate.  În seara când pleacă hotărât pentru a-și pune capăt zilelor, întâmplător trece pe lângă un anticariat. Acolo decoperă o piele de onagru, frumoasă și lipsită de imperfecțiuni. Anticarul îi propune să ia această piele, nu înainte de a-i aduce la cunoștință puterile acesteia. Pentru Raphael, toată povestea acestei piei cu puteri miraculoase pare o glumă, dar asemenea lui Faust din Goethe, acceptă târgul. Această piele de animal are puterea de a transforma dorințele în realitate, dar pe măsura cerințelor pielea se va îngusta și urâți, în același fel în care viața celui care o posedă se va scurta o dată cu deteriorarea ei.  Raphael ajunge bogat, capătă titlu nobiliar, dar dragostea pentru Feodora se stinge, la fel cum sănătatea lui șubrezește.  Mai mult, o reîntâlnește pe Pauline, care acum moștenise o avere impresionantă de pe urma tatălui ei, îndrăgostită de el și de care se îndrăgostește. Pielea de șagrin însă e zbârcită, îngustată, amintindu-i că sfârșitul lui se apropie. La 27 de ani, Raphael trăiește ca un bătrân bolnav: pentru a amâna moartea trăiește într-un ritual zilnic monoton, îmbracă aceleași haine, mănâncă același fel de mâncare, face aceleași lucruri în aceeași ordine zilnic, de teama ca nu cumva un eveniment inopinat să strice ordinea și să-l distrugă. Consultă cei mai mari specialiști, dar niciunul nu pare să-i afle boala și să-i ofere leacul. Mai mult, merge cu pielea de șagrin la meșteri ce ar putea-o întinde, restaura. Când totul se dovedește imposibil, hotărăște să o arunce în râu, dar printr-o întâmplare aceasta reajunge la stăpânul ei.

  Pielea aceasta de animal sălbatic nu e decât o alegorie a vieții noastre, a tuturor. Cu toții îi cerem câte ceva și uneori suntem dispuși să plătim un preț prea mare. Probabil dacă Raphael ar fi fost mai cumpătat și și-ar fi dozat dorințele, pielea s-ar fi uzat mai greu. În final, el și-a dat seama că dorințele i s-au schimbat, că bogăția nu l-a ajutat în dragoste și că dacă ar fi avut mai multă răbdare viața l-ar fi recompensat fără a-i cere schimburi prea mari. De fapt, cred că ideea este de a nu oferi niciodată totul pentru o singură dorință. Ce vrem azi s-ar putea să nu mai vrem și mâine, dar mâine poate nu o să mai avem nimic de dat pentru că azi am dat totul.