Mergem pe stradă, în metrou, în mașină, la film, la teatru, la supermarket și îi analizăm pe cei din jurul nostru. Fără să vrem începem să le găsim etichete, să îi judecăm, să îi anulăm. Obezitatea e ceva dezagreabil, nedorit, o pedeapsă, o ignoranță, o delăsare. Așa o vedem, așa o cataloghează media (reclame de slăbit peste tot, gastric sleeve-ul e o salvare etc). Și aici, din perspectiva cunoscătorului, aș putea spune că da, obezitatea poate fi o pedeaspă în ceea ce privește sănătatea noastră. Vă repugnă obezii? Ați comentat vreodată despre incapacitatea acestor oameni de a-și învinge compulsiile alimenare, de lipsa lor de stăpânire? Aici vine evident, întrebarea așteptată: V-ați întrebat vreodată ce e dincolo, de ce au ajuns oamenii aceștia obezi morbizi? E ca o pedeapsă, o lipsă a instinctului de conservare, de indiferență față de ce-o fi....
Am descoperit recent plăcerea mea pentru lecturi contemporane, mai ales după ce am citit "The tipping point" a lui Malcom Gladwell (o carte genială!). Așa am ajuns să citesc "Hunger", o carte autobiografică a unei celebre autoare americane.
Când vedem un titlu, ne face deja să ne imaginăm ideea cărții, este un exercițiu necondiționat, firesc. Recunosc, când am cumpărat cartea, nu m-am gândit o secundă că titlul nu are nicio conotație, aveam idei despre foamea de orice în afară de mâncare....
"Hunger" este o confesie dureroasă și extrem de adevărată despre motivul din spatele unei obezități morbide. Este cumva o explicație a unui om săturat să fie batjocorit, umilit, judecat pe baza aparențelor. Nu-și dorește compătimire, probabil vrea mai multă toleranță. Aceasta foame continuă este răspunsul unei fete violate la debutul adolescenței, unei tinere care a păstrat acest secret, considerându-se mereu vinovată. Este tiparul clasic al femeilor abuzate. Și-a creat din corpul său un sistem de apărare, mâncând din ce în ce mai mult, fără oprire, pentru ca să fie indezirabilă, ca nimeni să nu se mai apropie, să fie de neatins. O traumă nevindecată în ciuda tuturor apanajelor maturizării: psihoterapie, o profesie care ar putea crea atâta siguranță de sine, posibilități financiare pentru a beneficia de ajutor. Și totuși, după cum mărturisește, majoritatea zilelor ei sunt mizerabile, e mai mereu nefericită. S-a săturat de inegalitatea de care se izbește mereu: obezii sunt anormali, ei ocupă prea mult spațiu și totuși sunt invizibili. Din cauza obezității este percepută asexuată, nimeni nu o poate asocia cu feminitatea. În fiecare zi trebuie să depășească obstacole, pe care noi, ceilalți nici nu le vedem: nu iese cu prietenii pentru că nu poate să țină pasul cu ei, când merge la restaurante sau la prelegeri verifică mereu ce fel de scaune sunt acolo (au mânere, sunt destul de mari?), ce fel de trepte (nu v-ați gândit niciodată la așa ceva, nu?), își cumpără loc suplimentar în avion și are prelungitor pentru centura de siguranță. Uneori, tocmai pentru a nu îi deranja pe ceilalți, încearcă să stea chinuită, încercând să nu ocupe prea mult loc, stă câte două ore într-un scaun incomod, prefăcându-se că se simte bine. Autoarea povestește și despre relațiile ei, majoritatea eșuate, fie cu femei, fie cu bărbați: uneori își alege parteneri groaznici, crezând că nu merită să fie iubită sau apreciată, ci doar umilită, pedepsită pentru că e prea grasă. Pe de altă parte, recunoaște că maturizarea i-a adus și conștientizarea că este un om cu multe calități.
Ce nu mi-a plăcut? Nu am fost impresionată de talentul ei de scriitor, e o carte prea facil scrisă. Pe de altă parte, dincolo de curajul ei de a dezvălui adevărata traumă ce stă în spatele vieții sale, care mi se pare extraordinar, nu mi-au plăcut contrazicerile sale. Pe de o parte, susține că obezitatea nu este neapărat un defect, dar amintește toate chinurile la care o supune, limitându-i mobilitatea. Îi condamnă pe cei superficiali, care nu pot să vadă dincolo de aspectul ei fizic, dar ea însăși face comentarii legate de asta: admiră aspectul fizic al unei prezentatoare de emisiune culinară (Ina Garten), pe care o consideră perfectă și menționeaza la un moment dat despre ortopezi arătoși, care au consultat-o când și-a fracturat glezna. Așadar, ea însăși judecă aspectul celor din jur. Nici nu e, poate, condamnabil, după ce a trăit într-o lume atât de ostilă, care i-a impus mereu reguli de frumusețe și normalitate.
Concluzionând, e o carte dureros de adevărată, care ne face să privim realitatea din alte perspective, o realitate care pentru pentru noi e mai ușoară decât pentru alții.
Iat-o mai jos, la o conferință TED:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu