Spărgătorul de nuci și Regele Șoarecilor

    O poveste de Crăciun scrisă de E.T.A Hoffman pe muzica lui Tchaikovski, simplificată ulterior de Alexandre Dumas tatăl... A fost pusă în scenă prima dată la Teatrul Mariinski din St Petersburg în 1882. Cu toate că la început nu a avut un efect deosebit, pe parcurs și-a câștigat popularitate, devenind una dintre operele de balet cele mai cunoscute și jucate. 

    Este un balet în 2 acte care spune povestea Clarei Stahlbaum, o fetiță care primește în seara de Crăciun de la unchiul său un spărgător de nuci îmbrăcat în soldățel. Certându-se cu fratele său Fritz, ajung să îl rupă. Carla plânge neconsolată, în timp de rudele pleacă spre casele lor, iar părinții îi trimit pe copii la culcare. Așa începe visul Clarei, cu victoria împotriva șoarecilor, spărgătorul de nuci transformat într-un prinț feremecător și călătoria în țara dulciurilor. Iar povestea ia sfârșit când Clara se trezește....

   Am fost zilele trecute la Operă și am văzut "Spărgătorul de nuci". M-au impresionat cel mai mult secvențele din actul II, care cuprind "Valsul florilor" și "Pas de deux". Am fost bucuroasă să văd câți părinți își aduseseră copiii și cât de încântați erau aceștia! 

  Știu că poate sună cât se poate de convențional, dar e frumos să existe anumite ritualuri asociate sărbătorilor, care le cresc importanța și ne accentuează bucuria venirii lor! Mă uit cu drag la "Home alone" în preajma Crăciunului, ascult mereu aceleași colinde, împodobesc bradul cu globulețele vechi, pline de amintirile fiecărui Crăciun căruia au supraviețuit! Iar acum o să-mi amintesc cu drag și sărbătorile acestea, când o să revăd spectacolul. 

   Mai jos e secvența "Valsului florilor" din actul II, de la Teatrul Mariinski. Mă încântă grația și pefecțiunea balerinilor:

Farmec egal perfecţiune?

“O femeie care nu ştie să facă din defectele ei calităţi e doar o fiinţă de genul feminin” Oscar Wilde

Picioare lungi, păr de culoarea mierii, cârlionţat, degete drepte, abdomen plat, ochi verzi sau negri, buze cărnoase, dinţi perfecţi, cupa D? Care sunt tiparele frumuseţii, perfecţiunii? Cât măsoară patul lui Procust în lungime? Dacă nu ne încadrăm în măsurile standard riscăm să fim ciopârţite? Poate pentru că sunt imperfecte aceste femei nu vor da niciodată suficientă importanţă unui Procust, nu vor ajunge niciodată cu picioarele în afara marginii patului lui. Vor căuta bărbaţi care vor trece cu vederea nepotrivirile dintre femei şi mobilier. N-aţi întâlnit femei cu strungăreaţă, mignone, cu brahidactilie, cu coaspe imperfecte dar cu un zâmbet cuceritor, care nu se ruşinează de dinţii mai puţin drepţi, care nu ezită să rămână în costum de baie şi să alerge spre valuri deşi şoldurile lor nu sunt foarte netede, ale căror buze mici reuşesc să compună cele mai dulci grimase, a căror voce groasă va exprima cele mai inteligente opinii, ai căror ochelari se vor aburi iarna când vor intra în casă? Nu vi s-au părut acele imperfecţiuni poate cele mai plăcute? Şi poate v-au plăcut pentru că ele nu s-au sfiit să le arate, le-au transformat din cusururi în caracteristici ispititoare? 

Barbara Streisand sau Mireille Mathieu?

Încercând cumva să mă sustrag grabei (aluzie la "Depeche Mode"!) caracteristică zilelor acestora, m-am gândit la două voci extraordinare:

Aşadar, ce variantă vă place mai mult? Engleză sau franceză?

P.S. Depechari, distracţie plăcută!

Mica Veneţie

Una dintre cele mai frumoase plăceri ale vieţii este aceea a călătoriei, a descoperirii lumii, a cunoaşterii locurilor cele mai îndepărtate. Îmi doresc să văd cât mai multe din aceste locuri, dar în ultima perioadă mă fascinează America de Sud, despre care mă documentez pe zi ce trece. Pentru că sunt foarte încântată de descoperirile mele în ceea ce o priveşte o să tot povestesc aici despre ea. 

Azi m-am hotărât să scriu câteva rânduri despre Venezuela, nume a cărui inspiraţie pare a fi frumosul oraş italian, Veneţia. Poate e de prisos, dar o să vă reamintesc capitala Venezuelei: Caracas (pe numele său complet Santiago de Leon de Caracas). Multe din frumuseţile care ocupă loc pe podiumul Miss Univers sunt de origine venezueleană. 

Locuinţele lacustre (numite palafitos) de pe lacul Maracaibo i-a amintit lui Amerigo Vespucci de Veneţia, determinându-l să numescă noul pământ descoperit Veneziola. Lacul Maracaibo este o zonă care a atras multă populaţie venezueleană datorită resurselor de petrol, dar şi pescuitului. În anii 2000 lacul a fost infestat de lintiţă (o plantă de mici dimensiuni din familia Lemna), autorităţile dar şi magnaţii din industria petrolieră investind sume uriaşe pentru îndepărtarea lintiţei, activitate greoaie şi redundantă prin prisma timpului scurt de reproducere al lintiţei (în doar două zile, dimensiunile ocupate de plantă se dublează). Deşi nu este toxică pentru peşti, ea le poate dăuna consumându-le oxigenul necesar supravieţuirii. De asemenea liniţa împiedică pescuitul şi circuitul vaselor de mici dimensiuni. În afara acestor pagube lintiţa poate favoriza colonizarea bacteriilor.

Părăsind lacul Maracaibo, atunci când vorbim de Venezuela trebuie să pomenim obligatoriu de Salto Ángel, cea mai înaltă cascadă din lume, cu o înălţime de 979 de metri, ce coboară de pe platoul Auyantepui în Parcul Naţional Canaima. 

În afara geografiei spectaculoase, aportul Venezuelei în istorie este incontestabil. Eliberatorul Simon Bolivar (şi eu care credeam până de curând că era bolivian!) era originar din Venezuela. Aşadar, nu e de mirare că moneda naţională se cheamă bolivar!

Fotografia (sursa foto) este destinată să ofere o imagine despre cum arată lintiţa, plăntuţa ce le consumă încă suficienţi bolivari din buget venezuelenilor. 

Am pus mai jos două videoclipuri de pe youtube cu unii dintre cântăreţii lor preferaţi (cel puţin aşa spune google!), Franco de Vita şi Ricardo Montaner:

Copilăria...şi mie mi-e dor de ea!

E evident din ceea ce scriu şi mărturisesc fără vină că sunt nostalgică, mă fascinează trecutul şi nu doar al meu! La un moment dat eram îndrăgostită de perioada comunistă, mă încerca un sentiment de apartenenţă în ciuda faptului că nu am apucat prea mult din ea. Tot mai des citesc fie posturi scrise de diverşi bloggeri, fie postări pe facebook despre cât de minunată a fost copilăria unora (implicit a mea) cu jocurile noastre, cazematele, v-aţi ascunselea, bileţelele de dragoste, cărţile de poveşti, romanele etc şi cum copiii de acum nu vor cunoaşte niciodată aceste bucurii! Toate aceste lucruri sunt povestite, scrise de nişte oameni nostalgici! Peste 10-15 ani copiii de acum vor avea şi ei nostalgiile lor (adevărat!) legate de jocurile pe calculator, smartphone-uri, tablete, facebook. Acum e copilăria lor, momentul lor istoric, lăsaţi-i să şi-l trăiască în realitate, nu în trecut, nu îi privaţi de ceea ce sunt destinaţi să trăiască! Odată cu trecerea anilor, lumea se schimbă, evoluează, se transformă! Nici părinţii noştri nu aveau poate televizor sau telefon în copilărie, noi am avut! Cât depre bunicii noştri, unii nu au beneficiat nici de electricitate...Credeţi că avem vreun handicap faţă de predecesori? 

Poate ar fi bine să lăsăm cursul firesc al lucrurilor să se desfăşoare, oamenii nu pot fi mai răi sau mai buni de la o generaţie la alta, nouă ni se pare că în trecut era mai bine doar pentru că ne încearcă nostalgia trecutului!

Nu internetul, calculatoarele şi telefonia mobilă le distrug copiilor de acum copilăria, noi încercând să-i blocăm să şi-o trăiască, doar pentru că ne e greu să ne adaptăm schimbării!

Scriam aici despre snobism, probabil postarea mea poate fi încadrată cu succes în categoria snobism invers. Recunosc că acesta poate fi util până la momentul în care devine snobism pur şi îi contaminează pe toţi. 

Momentos

Simplemente Julio! Nu e o melodie foarte cunoscută, dar mie îmi place mult. Pe lângă muzica lui care-ţi creează o stare nostalgică, versurile vin să o accentueze. Eu cred că cei care ştiu spaniolă sunt privilegiaţi ascultându-l, aşa cum sunt cei care ştiu rusă şi-l pot citi pe Dostoievski în varianta originală!

Vălul pictat - literatură, film, muzică

"Lift not the painted veil which those who live / Call Life"

Îmi place Naomi Watts de când am văzut-o jucând-o pe Kitty Fane în "Vălul pictat". De Eduard Norton îmi plăcea de mai înainte, de la "American History X". 

"The painted veil" ("Vălul pictat") este un roman scris de Somerset Maugham, pentru al cărui titlu s-a inspirat dintr-un sonet al lui Percy Bysshe Shelley. Nu am citit cartea încă, am văzut doar filmul (de fapt a doua ecranizare, prima fiind cea din 1934 cu Greta Garbo). Ecranizarea din 2006 este absolut emoţionantă, răvăşitoare. La prima vedere titlul pare să nu aibă nicio legătură. Primul vers al sonetului îndeamnă la o stăpânire a curiozităţii, a curiozităţii de a descoperi lucruri ce par frumos pictate, a unor lucruri de dincolo de viaţă. 

sursă foto: www.zimbio.com

Iată şi sonetul:

"Lift not the painted veil which those who live

Call Life: though unreal shapes be pictured there,

And it but mimic all we would believe

With colours idly spread,—behind, lurk Fear

And Hope, twin Destinies; who ever weave

Their shadows, o’er the chasm, sightless and drear.

I knew one who had lifted it—he sought,

For his lost heart was tender, things to love,

But found them not, alas! nor was there aught

The world contains, the which he could approve.

Through the unheeding many he did move,

A splendour among shadows, a bright blot

Upon this gloomy scene, a Spirit that strove

For truth, and like the Preacher found it not"

Şi iată şi câteva secvenţe din film:

P.S. Şi ce dacă nu a câştigat Globul de Aur anul ăsta, mie tot îmi place! Am pus mai sus o poză cu ea alături de un alt actor care îmi place mult, Robert Downey Jr.

I will spend my whole life through loving you, loving you...

Mai întâi o melodie de Elvis Presley, şi apoi, nu fără legătură, un trailer (filmul îl puteţi viziona chiar pe youtube):

Filmul se numeşte "The man in the moon" şi o are ca protagonistă pe Reese Witherspoon. Este un film despre copilărie, inocenţă, adolescenţă, dragoste, despre "omul din lună", capabil să împlinească dorinţe.  

Rubinstein cântând Chopin

M-am gândit pentru seara aceasta să vă recomand să-l ascultaţi pe Arthur Rubinstein, pianistul polonez considerat a fi cel mai mare interpret al operelor lui Chopin (şi el de origine poloneză). Şi ce ar fi fost mai potrivit de ascultat decât o "Poloneză"? Vă doresc aşadar audiţie plăcută!

Despre Audrey Hepburn - Breakfast at Tiffany's

Un film regizat după cartea cu acelaşi nume al lui Truman Capote, în care Audrey Hepburn joacă rolul unei "call girl", avândul-l ca partener pe George Peppard. 

Am făcut o pasiune pentru  Audrey Hepburn acum vreo 2 ani şi m-am uitat la câteva filme în care a jucat. "Breakfast at Tiffany's" mi s-a părut cel mai bun. Poate la fel de mult mi-a plăcut şi "Charade". Filmul pentru care a primit Oscarul pentru cea mai bună actriţă, "Roman Holiday", fiind de fapt şi primul film în care a jucat rolul principal, nu m-a impresionat atât de mult. Aş putea spune că deşi ar fi trebuit să aibă un succes răsunător, nici măcar alăturarea ei cu Humphrey Bogart din "Sabrina" nu a reuşit să asigure acest succes. Boogie îmbătrânise, nu-şi pierduse de tot farmecul, dar după ce l-am văzut jucându-l pe Rick ("Casablanca"), nimic nu-l mai putea egala. 

Pentru muza lui Givenchy, în ciuda marilor încasări, filmul "My fair lady" a fost o dezamăgire. Nu pot să spun nimic despre el, pentru că nu l-am văzut. 

Audrey Hepburn a fost şi încă este un model de feminitate şi frumuseţe. Fragilitatea pe care o exprima nu era doar fizică, sufletul ei fiind la fel de trist şi zbuciumat. În 2000 s-a lansat şi filmul "The Audrey Hepburn Story", un film care prezintă cu destulă acurateţe detalii legate de viaţa ei. 

La mulţi ani!

Vă doresc multă pace în suflet în Noul An!

Ce legatura are Goethe cu cântecul lui Alex Velea?

Aparent niciuna...

Sa vorbim despre Goethe mai întâi. Înainte să-mi placă chimia (mai precis într-o vacanţă de vară), am citit "Afinităţile elective" ale lui Goethe. Cartea porneşte de la principiul chimic potrivit căruia două substanţe se amestecă, formează legături chimice pe baza afinităţilor dintre ele. Cu cât afinităţile sunt mai mari, cu atât atracţia este mai mare şi legăturile mai puternice. Ca un prolog la acest roman, Goethe descrie următoarea reacţie chimică: substanţele A şi B sunt amestecate, sunt legate, mai bine zis, pe baza afinităţilor chimice. Dacă se adaugă o a treia, C, cu mai multe afinităţi pentru A faţă de B, legăturile dintre A şi B se rup, iar între C şi A se formează alte legături mai puternice, se omogenizează, iar substanţa B este îndepărtată, ca un ulei faţă de un amestec hidrosolubil. Poate aţi intuit că romanul este unul de dragoste şi că prologul nu vrea decât să explice, să justifice de ce uneori doi iubiţi ajung să fie despărţiţi de o a treia persoană. Pentru că atracţia se bazează în primul rând pe afinităţi, o ştie şi Alex Velea! (reascultaţi melodia min 2:00). Nu ştiu dacă cel care a compus melodia a citit cartea sau dacă era doar pentru rimă, dar până la urmă explicaţia e intuitivă. 

PS: Să nu mă contraziceţi acum cu principiul potrivit căruia polii opuşi se atrag!

I've got a pocket full of sunshine...

Da, ştiu....afară e un ger groaznic! Dar eu ador luna decembrie, "the most wonderful time of the year"....

De-a v-ati ascunselea...

"That's a game we used to play

Hide and seek was its name"

De-a v-aţi ascunselea....unul dintre cele mai frumoase jocuri ale copilăriei. Îmi amintesc cu bucurie serile acelea pline de ascunzişuri, imposibil de căutat, de găsit, serile de vară de la ţară, pline de farmec, copiii cu care legai prietenii, de care te despărţeai cu atâtea regrete în luna septembrie, aşteptând următoarea vacanţă de vară să-i revezi...Au fost şi s-au dus...

I wish I had a river...

Imi place mult cantecul acesta, cu atat mai mult cantat de Robert Downey Jr. So, let's skate even on an imaginary river!

"Noaptea de sânziene" - cum să depăşim timpul şi spaţiul?

 Nu, nu e vorba de o recenzie! Nu-mi plac rezumatele, pentru că distrug suspansul şi dorinţa de lectură. N-o să vorbesc despre carte, pentru că nu mă voi pricepe să descriu ce trăiri mi-a produs când am citit-o şi m-aş dezamăgi. Am citit-o acum 2-3 ani, aşa că nici dacă aş vrea nu aş putea să-mi amintesc detalii cronologice sau cine ştie ce nume...Mi-a plăcut mult Eliade, ştiu că pare stupid să spun că atunci când îl citeam simţeam că avem anumite afinităţi (el însuşi a fost distrus când l-a citit pe Papini   "Un om sfârşit", spund că "acest om mi-a trăit viaţa", atât de familiare i se par trăirile acestuia). 

Ştefan Viziru, personajul principal al cărţii, trăieşte o luptă continuă, dorind să acceadă atemporalitatea şi aspaţialitatea. Deşi duce o viaţă aparent normală, Ştefan are o viaţă imaginară foarte vie. Pentru că simte nevoia să fie doar cu el însuşi, el deţine o cameră închiriată, unde se duce din când în când. E ca o viaţă paralelă, nimeni nu ştie ce e în acea cameră, e camera lui secretă, reprezintă momentele lui de libertate, de desubjugare faţă de timp şi spaţiu. Acolo există doar el, fără ceilalţi. Gândidu-mă la camera secretă a personajului lui Eliade, mă imaginez întinsă pe o bancă, singură, pe înserate, trăgând dintr-o ţigară (menţionez că sunt nefumătoare). Banca aia e "camera mea secretă", e locul meu ieşit din timp şi spaţiu. 

Înainte de a-l citi pe Eliade, numele de Ileana mi se părea banal, acum după ce el îl asociază cu femeia ideală, Ileana Cosânzeana, a început să-mi placă. Asta e încă o dovadă pentru mine că lucrurile din lumea asta sunt atât de instabile! 

PS: Melodia mi s-a părut foarte potrivită pentru acest post...Dacă nu vi se par potrivite, luaţi-le separat!
Banca la care mă gândesc eu nu e cea din poză, dar ar putea fi, cine ştie?

Une belle chanson...d'amour biensûr!

Patricia Kaas şi vocea ea ei minunată, uşor masculină....Şi un cântec (Ha! În franceză cuvântul cântec e la feminin!) care îţi întăreşte convingerea că unele infatuări pot deveni realitate.

Fiindcă literatura nu poate supravietui singură....

După cum vă puteţi imagina încă din titlu, e vorba de muzică! De ce să fie acest blog doar unul despre literatură? De ce să-l limitez doar la cărţi, când există atâtea lucruri care ne pot bucura?

Un ramito de violetas

Un cântec inspirat parcă din cartea „Lorelei”, doar că aici el îi trimite ei scrisori anonime....