Dama cu camelii

   "Bref, on reconnaissait dans cette fille la vierge qu'un rien avait faite courtisane, et la courtisane dont un rien eut fait la vierge la plus amoureuse et la plus pure"

   Am așteptat de mult timp momentul să scriu despre Marguerite Gautier, dar faptul că acest roman e atât de citit mă reținea cumva. L-am citit acum câțiva ani în trenul spre Costinești, am încercat apoi să îi găsesc similitudinile cu Manon Lescaut a abatelui Prévost, lucru ce a fos în zadar, dar l-am regăsit curând în Paris, pe bulevardul Saint-Michel, în librăria Gibert Jeune, un adevărat paradis al buchiniștilor.
  Cartea începe cu o licitație, al cărei scop este de a vinde și compensa datoriile unei curtezane, ucisă recent de tuberculoză. Marguerie Gautier, căci despre ea e vorba, dama cu camelii, una dintre curtezanele cele mai râvnite ale Parisului, se îndrăgostește de Armand Duval, un tânăr nobil, din nefericire fără o avere suficientă pentru a-i putea asigura acesteia cochetăriile. O dragoste împărtășită, necondiținată, dispusă atât la sacrificii materiale, pe de-o parte, cât și la cele sociale, pe de cealaltă parte. O tânără curtezană care își sacrifică dragostea pentru a-l elibera pe el de un viitor nefericit și de o etichetă neonorabilă. Nu o să vă descriu aici nici plimbările ei pe Champs Elysées, nici cinele și ieșirile la operă, nici scenele patetice de dragoste. O să vă povestesc doar două lucruri ce m-au impresionat profund, până la frison și până la lacrimi. Nu în ordine cronologică, dar în acest fel înșiruite în roman, așa o să vi le spun și eu.
  Primul e despre el, Armand Duval, sufletul neîmpăcat că nu a reușit să o vadă înainte de a muri. Un moment cutremurător în roman și oarecum neobișnuit este deshumarea Margueritei, gest pe care l-am înțeles mai mult ca pe o nevoie a lui de convingere că ea e moartă. Imaginea și odoarea corpului în curs de putrefacție contrastează puternic cu frumusețea ei și cu podoabele de care nu se putea lipsi.
  Al doliea moment este legat de ea, de ultimele ei clipe. M-a durut așteptarea ei zadarnică, lupta ei de a rămâne conștientă, vie, așteptându-l pe el, pentru a-l vedea pentru ultima oară. O așteptare fierbine, intensă, un suspans pe care, ca cititor, îl dorești să se termine ca în filme, dar a cărui finalitate e uneori ca în viață, brutală, ireversibilă. Am plâns cu suspine când viața ei s-a dus, nu m-a durut moartea ei, ci modul în care a murit, neîmpăcată.

NB! Iată mai jos unul dintre cântecele mele preferate ale lui Joe Dassin: