Mă leagă atât de multe de orașul acesta minunat! Mi-e dor de scările de pe malul Senei, din fața muzeului Orsay, pe care nu le-am mai găsit. Era locul meu de refugiu, de meditație! Mi-e dor de lumea aia bizară, amestecată, atât de variată, de nonșalanța lor! Mi-e dor de autobuzul ce mă ducea în acel loc numit "casă", pe care îl uram și de care apoi mi-a fost dor! Mi-e dor de puterea lor de muncă și de libertatea pe care am simțit-o acolo, de senzația aceea de independență pe care doar acolo am trăit-o! Of, mă leagă o vară în care am văzut "Samba", în care am descoperit o lume pe care doar mi-o imaginam, o limbă pe care o vorbeam foarte prost și o înțelegeam prost crezând că o înțeleg. Abia acum înțeleg, abia acum mă bucur când citesc o carte în franceză sau când văd un film franțuzesc. Acum înțeleg sensurile și bucuria e dublă, pentru că e prezentă și nostalgia. Abia acum am devenit un om mai bun, cu mai puține prejudecăți, mai puțin rasist. Am înțeles diversitatea și m-am bucurat că fac parte din ea. Mă întorc mereu cu plăcere acolo, chiar dacă acum nu mai înseamnă "acasă" și sunt doar un turist. Nu doar un turist oarecare, pentru că sunt locuri care îmi vor aminti mereu trăiri pe care niciun turist nu le poate avea.
Am trăit acolo și acesta este un vis împlinit pe care nu mi l-am imaginat niciodată, pe care copil fiind nu l-am putut niciodată visa. E o împlinire mai presus de dorințe.
Mi-e dor de Paris pentru că nu m-am bucurat în întregime de el, amânând mereu să-l descopă în întregime, dar mai e timp...Dorul ăsta îl sting cu lucruri ce mă leagă de el, mai ales cu fotografiile din perioada aceea. Doar privindu-le retrăiesc senzații de atunci.
Aceaste este prima crème brûlée, pe care am savurat-o acolo. Ea îmi amintește toată amărăciunea ce mă copleșea, după ce părăsisem România.
Și, pentru că tot am vorbit de filmul "Samba", mai jos sunt câteva secvențe, pe o melodie magică:
"Bref, on reconnaissait dans cette fille la vierge qu'un rien avait faite courtisane, et la courtisane dont un rien eut fait la vierge la plus amoureuse et la plus pure"
Am așteptat de mult timp momentul să scriu despre Marguerite Gautier, dar faptul că acest roman e atât de citit mă reținea cumva. L-am citit acum câțiva ani în trenul spre Costinești, am încercat apoi să îi găsesc similitudinile cu Manon Lescaut a abatelui Prévost, lucru ce a fos în zadar, dar l-am regăsit curând în Paris, pe bulevardul Saint-Michel, în librăria Gibert Jeune, un adevărat paradis al buchiniștilor.
Cartea începe cu o licitație, al cărei scop este de a vinde și compensa datoriile unei curtezane, ucisă recent de tuberculoză. Marguerie Gautier, căci despre ea e vorba, dama cu camelii, una dintre curtezanele cele mai râvnite ale Parisului, se îndrăgostește de Armand Duval, un tânăr nobil, din nefericire fără o avere suficientă pentru a-i putea asigura acesteia cochetăriile. O dragoste împărtășită, necondiținată, dispusă atât la sacrificii materiale, pe de-o parte, cât și la cele sociale, pe de cealaltă parte. O tânără curtezană care își sacrifică dragostea pentru a-l elibera pe el de un viitor nefericit și de o etichetă neonorabilă. Nu o să vă descriu aici nici plimbările ei pe Champs Elysées, nici cinele și ieșirile la operă, nici scenele patetice de dragoste. O să vă povestesc doar două lucruri ce m-au impresionat profund, până la frison și până la lacrimi. Nu în ordine cronologică, dar în acest fel înșiruite în roman, așa o să vi le spun și eu.
Primul e despre el, Armand Duval, sufletul neîmpăcat că nu a reușit să o vadă înainte de a muri. Un moment cutremurător în roman și oarecum neobișnuit este deshumarea Margueritei, gest pe care l-am înțeles mai mult ca pe o nevoie a lui de convingere că ea e moartă. Imaginea și odoarea corpului în curs de putrefacție contrastează puternic cu frumusețea ei și cu podoabele de care nu se putea lipsi.
Al doliea moment este legat de ea, de ultimele ei clipe. M-a durut așteptarea ei zadarnică, lupta ei de a rămâne conștientă, vie, așteptându-l pe el, pentru a-l vedea pentru ultima oară. O așteptare fierbine, intensă, un suspans pe care, ca cititor, îl dorești să se termine ca în filme, dar a cărui finalitate e uneori ca în viață, brutală, ireversibilă. Am plâns cu suspine când viața ei s-a dus, nu m-a durut moartea ei, ci modul în care a murit, neîmpăcată.
NB! Iată mai jos unul dintre cântecele mele preferate ale lui Joe Dassin:
