Nu, nu e vorba de o recenzie! Nu-mi plac rezumatele, pentru că distrug suspansul şi dorinţa de lectură. N-o să vorbesc despre carte, pentru că nu mă voi pricepe să descriu ce trăiri mi-a produs când am citit-o şi m-aş dezamăgi. Am citit-o acum 2-3 ani, aşa că nici dacă aş vrea nu aş putea să-mi amintesc detalii cronologice sau cine ştie ce nume...Mi-a plăcut mult Eliade, ştiu că pare stupid să spun că atunci când îl citeam simţeam că avem anumite afinităţi (el însuşi a fost distrus când l-a citit pe Papini "Un om sfârşit", spund că "acest om mi-a trăit viaţa", atât de familiare i se par trăirile acestuia).
Ştefan Viziru, personajul principal al cărţii, trăieşte o luptă continuă, dorind să acceadă atemporalitatea şi aspaţialitatea. Deşi duce o viaţă aparent normală, Ştefan are o viaţă imaginară foarte vie. Pentru că simte nevoia să fie doar cu el însuşi, el deţine o cameră închiriată, unde se duce din când în când. E ca o viaţă paralelă, nimeni nu ştie ce e în acea cameră, e camera lui secretă, reprezintă momentele lui de libertate, de desubjugare faţă de timp şi spaţiu. Acolo există doar el, fără ceilalţi. Gândidu-mă la camera secretă a personajului lui Eliade, mă imaginez întinsă pe o bancă, singură, pe înserate, trăgând dintr-o ţigară (menţionez că sunt nefumătoare). Banca aia e "camera mea secretă", e locul meu ieşit din timp şi spaţiu.
Înainte de a-l citi pe Eliade, numele de Ileana mi se părea banal, acum după ce el îl asociază cu femeia ideală, Ileana Cosânzeana, a început să-mi placă. Asta e încă o dovadă pentru mine că lucrurile din lumea asta sunt atât de instabile!
PS: Melodia mi s-a părut foarte potrivită pentru acest post...Dacă nu vi se par potrivite, luaţi-le separat!
Banca la care mă gândesc eu nu e cea din poză, dar ar putea fi, cine ştie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu