Ally McBeal, serialul copilăriei mele

    Nu mi-am dorit niciodată să devin avocat, poate și pentru că deja visam la o profesie la fel sau poate mai frumoasă decât dreptul. Pe care am ajuns să o practic. Dar în fine, nu o să vorbesc acum despre cum îmi petrec timpul...
   Îmi amintesc însă despre cum îmi petreceam fiecare duminică seara cu ceva ani în urmă: mă uitam la Ally McBeal. Ea, o avocată frumoasă și de succes, mereu căutând o lume imaginară care să-i umple golurile...Golurile lăsate de neîmplinirea personală, de despărțirea de Billy Thomas, iubitul ei din adolescență. Lăsând la o parte fantasmagoriile ei, nu era oare serialul realist? Ajunsă întâmplător să lucreze cu el în aceeași firmă începe o legătură platonică, reface anumite conexiuni sufletești.  Iar el, căsătorit, nedesprins niciodată cu totul de ea, nu poate rezista acestor conexiuni. Oare nu așa se întâmplă și în realitate? Primul sezon este poate cel mai frumos din cele 5. Au mai pierdut din rating după ce interpretul personajului lui Billy, Gill Bellows, a părăsit serialul, dar și-au recăpătat o parte din fani introducându-l pe Robert Downey Jr în sezonul 3 parcă...
    Mi-a plăcut mult serialul, chiar dacă pe alocuri poate fi catalogat superficial. Vă mai amintiți de John Cage și de ciudățenile lui? De Richard, șeful, mereu condus de principii materiale, dar în fond și el un sensibil? De Ellaine, secretara blondă și ușuratică, dornică să iasă în evidență cu invențiile sale? De Renee, prietena și colega de apartament a lui Ally? Iar muzica din serial era extraordinară, o ascult și acum frecvent pe Vonda Shepard. Cât despre Callista Flockchart, despre care încă se spune că a rămas anorexică din timpul serialului, am urmărit-o cu plăcere și în ”Brothers and sisters”.

Copilăria...şi mie mi-e dor de ea!

E evident din ceea ce scriu şi mărturisesc fără vină că sunt nostalgică, mă fascinează trecutul şi nu doar al meu! La un moment dat eram îndrăgostită de perioada comunistă, mă încerca un sentiment de apartenenţă în ciuda faptului că nu am apucat prea mult din ea. Tot mai des citesc fie posturi scrise de diverşi bloggeri, fie postări pe facebook despre cât de minunată a fost copilăria unora (implicit a mea) cu jocurile noastre, cazematele, v-aţi ascunselea, bileţelele de dragoste, cărţile de poveşti, romanele etc şi cum copiii de acum nu vor cunoaşte niciodată aceste bucurii! Toate aceste lucruri sunt povestite, scrise de nişte oameni nostalgici! Peste 10-15 ani copiii de acum vor avea şi ei nostalgiile lor (adevărat!) legate de jocurile pe calculator, smartphone-uri, tablete, facebook. Acum e copilăria lor, momentul lor istoric, lăsaţi-i să şi-l trăiască în realitate, nu în trecut, nu îi privaţi de ceea ce sunt destinaţi să trăiască! Odată cu trecerea anilor, lumea se schimbă, evoluează, se transformă! Nici părinţii noştri nu aveau poate televizor sau telefon în copilărie, noi am avut! Cât depre bunicii noştri, unii nu au beneficiat nici de electricitate...Credeţi că avem vreun handicap faţă de predecesori? 

Poate ar fi bine să lăsăm cursul firesc al lucrurilor să se desfăşoare, oamenii nu pot fi mai răi sau mai buni de la o generaţie la alta, nouă ni se pare că în trecut era mai bine doar pentru că ne încearcă nostalgia trecutului!

Nu internetul, calculatoarele şi telefonia mobilă le distrug copiilor de acum copilăria, noi încercând să-i blocăm să şi-o trăiască, doar pentru că ne e greu să ne adaptăm schimbării!

Scriam aici despre snobism, probabil postarea mea poate fi încadrată cu succes în categoria snobism invers. Recunosc că acesta poate fi util până la momentul în care devine snobism pur şi îi contaminează pe toţi.