Mă leagă atât de multe de orașul acesta minunat! Mi-e dor de scările de pe malul Senei, din fața muzeului Orsay, pe care nu le-am mai găsit. Era locul meu de refugiu, de meditație! Mi-e dor de lumea aia bizară, amestecată, atât de variată, de nonșalanța lor! Mi-e dor de autobuzul ce mă ducea în acel loc numit "casă", pe care îl uram și de care apoi mi-a fost dor! Mi-e dor de puterea lor de muncă și de libertatea pe care am simțit-o acolo, de senzația aceea de independență pe care doar acolo am trăit-o! Of, mă leagă o vară în care am văzut "Samba", în care am descoperit o lume pe care doar mi-o imaginam, o limbă pe care o vorbeam foarte prost și o înțelegeam prost crezând că o înțeleg. Abia acum înțeleg, abia acum mă bucur când citesc o carte în franceză sau când văd un film franțuzesc. Acum înțeleg sensurile și bucuria e dublă, pentru că e prezentă și nostalgia. Abia acum am devenit un om mai bun, cu mai puține prejudecăți, mai puțin rasist. Am înțeles diversitatea și m-am bucurat că fac parte din ea. Mă întorc mereu cu plăcere acolo, chiar dacă acum nu mai înseamnă "acasă" și sunt doar un turist. Nu doar un turist oarecare, pentru că sunt locuri care îmi vor aminti mereu trăiri pe care niciun turist nu le poate avea.
Am trăit acolo și acesta este un vis împlinit pe care nu mi l-am imaginat niciodată, pe care copil fiind nu l-am putut niciodată visa. E o împlinire mai presus de dorințe.
Mi-e dor de Paris pentru că nu m-am bucurat în întregime de el, amânând mereu să-l descopă în întregime, dar mai e timp...Dorul ăsta îl sting cu lucruri ce mă leagă de el, mai ales cu fotografiile din perioada aceea. Doar privindu-le retrăiesc senzații de atunci.
Aceaste este prima crème brûlée, pe care am savurat-o acolo. Ea îmi amintește toată amărăciunea ce mă copleșea, după ce părăsisem România.
Și, pentru că tot am vorbit de filmul "Samba", mai jos sunt câteva secvențe, pe o melodie magică:
"My home shall be open for the sun an the wind and the voices of the sea- like a greek temple - and light, light, light everywhere" Axel Munthe
Știu prea bine, și roșesc în sinea mea, a trecut ceva timp de când n-am mai scris pe blog, deși am mai postat pe facebook. Nu l-am abandonat, dar parcă în ultimele luni, nu mi-am găsit nici energia și nici motivația să scriu. Nu-i o nepăsare, sau în fine, e o nepăsare și pe alocuri o indolență, pe care mi le reproșez. Am așteptat acest impuls ca să reîncep și azi el m-a doborât. Tot ce vreau să vă spun este că azi sunt o Luli mai puternică și mai bună decât cea dinainte, și cel mai important, mai încrezătoare!
Ei bine, am ajuns în acel loc minunat pe care îmi doream demult să-l văd, insula Capri. De fapt am văzut mare parte din Coasta Amalfi, dar o să vă povestesc pe rând pe unde am mai umblat anul acesta. Una dintre cele mia mari bucurii sau satisfacții din viața asta mi se pare să ajungi în locurile despre care ai citit, să vezi operele de artă pe care le-ai văzut în albume, să călătorești.
Insula Capri este una dintre cele mai exclusiviste și luxoase insule din lume, cunoscută fiind pentu mulțimea de celebrități ce își face vacanțele aici. Pe insula Capri se ajunge desul de ușor din Napoli cu feribotul. Aceasta cuprinde 2 mici orășele, Capri și Anacapri, primul fiind ceva mai aglomerat, dar amândouă la fel de fermecătoare. Pentru a ajunge în Anacapri, se merge cu un autobuz din Capri, fie pe jos din portul Marina Piccola.
Ajunsă în insula Capri, am vizitat și vila doctorului Munthe, celebru pentru "Cartea de la San Michele", despre care v-am povestit aici. Nu vreau să vă plictisesc cu detalii, o să vă împărtășesc doar niște imagini surprinse acolo. Pot să adaug că pe tot parcursul vizitei în Anacapri, m-au urmărit descrierile pe care le citisem în carte, iar totul părea să confirme așteptările mele despre acest loc. Sper că dacă postarea mea nu v-a determinat să-l citiți, fotografiile de mai jos o să o facă. O mare superbă, cea Tireniană, văzută de sus, de pe stânci face ca acest loc să rămână unul neprețios! Și o piesă de Schubert, ce face parte din muzica ce se aude vibrând în acel loc magic.
Una dintre cele mai frumoase plăceri
ale vieţii este aceea a călătoriei, a descoperirii lumii, a cunoaşterii
locurilor cele mai îndepărtate. Îmi doresc să văd cât mai multe din aceste
locuri, dar în ultima perioadă mă fascinează America de Sud, despre care mă
documentez pe zi ce trece. Pentru că sunt foarte încântată de descoperirile
mele în ceea ce o priveşte o să tot povestesc aici despre ea.
Azi
m-am hotărât să scriu câteva rânduri despre Venezuela, nume a cărui inspiraţie pare a fi frumosul oraş italian, Veneţia. Poate e de prisos, dar o să vă
reamintesc capitala Venezuelei: Caracas (pe numele său complet Santiago de Leon de
Caracas). Multe din frumuseţile care ocupă loc pe podiumul Miss Univers sunt de
origine venezueleană.
Locuinţele
lacustre (numite palafitos) de pe lacul Maracaibo i-a amintit lui Amerigo
Vespucci de Veneţia, determinându-l să numescă noul pământ descoperit
Veneziola. Lacul Maracaibo este o zonă care a atras multă populaţie venezueleană
datorită resurselor de petrol, dar şi pescuitului. În anii 2000 lacul a fost
infestat de lintiţă (o plantă de mici dimensiuni din familia Lemna),
autorităţile dar şi magnaţii din industria petrolieră investind sume uriaşe
pentru îndepărtarea lintiţei, activitate greoaie şi redundantă prin prisma
timpului scurt de reproducere al lintiţei (în doar două zile, dimensiunile
ocupate de plantă se dublează). Deşi nu este toxică pentru peşti, ea le poate
dăuna consumându-le oxigenul necesar supravieţuirii. De asemenea liniţa
împiedică pescuitul şi circuitul vaselor de mici dimensiuni. În afara acestor
pagube lintiţa poate favoriza colonizarea bacteriilor.
Părăsind
lacul Maracaibo, atunci când vorbim de Venezuela trebuie să pomenim obligatoriude Salto Ángel, cea mai înaltă cascadă din lume, cu o înălţime de 979 de
metri, ce coboară de pe platoul Auyantepui în Parcul Naţional Canaima.
În
afara geografiei spectaculoase, aportul Venezuelei în istorie este
incontestabil. Eliberatorul Simon Bolivar (şi eu care credeam până de curând că
era bolivian!) era originar din Venezuela. Aşadar, nu e de mirare că moneda
naţională se cheamă bolivar!
Fotografia (sursa foto) este destinată să ofere o imagine despre cum arată lintiţa, plăntuţa ce le
consumă încă suficienţi bolivari din buget venezuelenilor.
Am
pus mai jos două videoclipuri de pe youtube cu unii dintre cântăreţii lor
preferaţi (cel puţin aşa spune google!), Franco de Vita şi Ricardo Montaner: