"And when I tried to speak, only tears came. The pain was exponential. Because as much as I cried, she could not comfort me, and this fact only multiplied my pain. I realized that this would be life; to figure out how to live without her on my back; her soft, accented English telling me Everything will be all right, Thandi. This was the paradox: How would I ever heal from losing the person who healed me?"
Romanul lui Zinzi Clemmons, "What we lose", este unul dintre bestseller-urile anului 2017. Autobiografic, acesta derulează în paralel, pe de o parte etapele parcurse alături de mama bolnavă de cancer și pe de cealată parte, introspecția legată de adolescență și maturizare.
Cu multă sinceritate și curaj, paginile scrise despre boală și despre pierderea unuia dintre cei mai dragi oameni din lume, adică mama, reușesc să producă trăiri tulburătoare ale celui ce citește.
Născută dintr-o familie mixtă (tată alb și mamă de origine sud-africană), Zinzi Clemmons ne introduce mai întâi în lumea Africii de Sud. Deși ne aflăm post "apartheid", spaima de a fi tâlhărit sau omorât este permanentă (la un moment dat, în carte, este descrisă și experiența lui Oscar Pistorius, cel care și-a ucis iubita din greșeală, gest justificat prin faptul că acolo toată lumea doarme cu pistolul sub cap). Părinții săi s-au cunoscut în Botswana, iar ulterior mama sa s-a mutat în Philadelphia, căsătorindu-se cu tatăl ei.
O parte din roman se concentrează pe diagnosticul mamei și viața de după aflarea lui (diagnostic, chiar dacă cel mai de temut, perceput ca o ușurare după lungi căutări și incertitudini). Cancerul, o boală pe care ea o considera privilegiată înainte (cu toate campaniile, brățările, strângerile de fonduri ce îi erau dedicate) i se revelează în cel mai crunt mod. De la diagnosticul necruțător la ședințele de chimioterapie, la durerile permanente care cereau morfină permanent, la pierderea autonomiei, la degradarea corporală, până la ultimele zile într-un ospiciu, unde oamenii veneau să moară. Suferința culminează, evident, cu deznodământul final, cel așteptat de altfel, al morții și cu adaptarea la noul statut, cel e orfan.
În paralel cu toate trăirile legate de suferința și dispariția mamei, citim despre celelalte întâmplări ale vieții mature: despre școală (dar și abandonul ei), despre iubire, dar și despre plictiseală și decristalizare, despre copil, dar și despre momentul renunțării la el, despre sex și despre nevoia de a defula, a evada din suferință.
"My graph resembled the form of an asymptote, the mathematical equivalent of ineffability: an object attempting to approach a line but forever failing. In the same way, my mind was trying to reconcile my new reality and failig, over and over again. "
Michel Houellebecq este un autor francez, remarcat mai ales după publicarea romanului "Soumission". Întâmplător, cartea a apărut pe piață tocmai în ziua atentatului din ianuarie 2015, de la ziarul francez Charlie Hebdo.
Dacă priviți fotografia de pe coperta cărții, se observă un Turn Eiffel cu o semilună în vârf, imagine care are rolul de a atenționa, alături de titlu, că o să citiți despre acaparareaFranței, și apoi a Europei, de către islam. O supunere care se face ferm, dar în lipsa conflictelor.
François este profesor de literatură la Universitatea Sorbona. Celibatar convins, pasionat de Huysmans (despre care și-a conceput și teza doctorală), trăind povești pasionale, dar efemere, cu studente, pe parcursul anului școlar, ajunge totuși să dezvolte o pasiune aparte pentru una dintre ele, Myriam. Nu e un catolic practicant, ci mai degrabă pur laic, dar este un reprezentat al libertății europene. La început totul este liniștit, dar odată cu câștigarea alegerilor de către Mohammed Ben Abbes, islamul pune stăpânire pe Paris, pe Franța. François este sceptic legat de islamizarea Franței, iar atunci când Myriam îl anunță că va pleca în Israel, consideră această decizie radicală. I se pare de necrezut când își întâlnește unul dintre colegi la o sindrofie, un mediocru de altfel, care a ajuns să ocupe o poziție însemnată în facultate în urma convertirii la religia islamică. Cel mai dureros și incredibil este cum lumea intelectuală devine acaparată, iar finalul culminează cu transformarea lui François.
E un final cumva neașteptat, dar careconfirmă titlul. E dureros că un intelectual ce pare de neconvins ajunge într-un final să-și cotrazică valorile. Este supremația majorității, a ideii că puțini sunt incoruptibili. Mă așteptam la un martir și am sfârșit cartea dezamăgită, concluzionând că era despre un laș. Lași devenim aproape cu toții în asemenea circumstanțe.
Probabil Michel Houellebecq este islamofob, iar comentariul meu despre carte pare la fel. Sunt un om tolerant și cred totuși că fiecare are dreptul să trăiască așa cum vrea, de aceea detest aceste cuceriri forțate.
Pe scurt despre carte..... Autoarea, Agnès Martin-Lugand, s-a remarcat în mediul online, ulterior ajungând să o publice și în formatul printat. Mi-era cunoscut titlul, iar când am primit-o am fost curioasă să o citesc.
Cartea este despre drama unei femei care își pierde soțul și fiica într-un accident rutier, iar preț de un an este incapabilă să revină la activitățile obinușnuite. De unde titlul? Pasionată de lectură, Diane, deține o librărie-cafenea împreună cu prietenul ei, Felix, al cărei nume este "Oamenii fericiți citesc și beau cafea". După tragedie, de cafenea se ocupă Felix, dar aceasta începe să-și piardă productivitatea.
La un moment dat, Diane se hotărăște să plece, să se stabilească în alt loc și alege un orășel din Irlanda. Aici îl cunoaște pe Edward, pe care însă nu este pregatătită să îl iubească, este nevindecată. Cartea se termină cu revenirea ei la Paris și reluarea activităților la vechea cafenea.
Cam asta ar fi de povestit despre carte. Mie mi s-a părut că aduce neplăcut de mult cu romanele Sandrei Brown. Dacă ar mai fi și rămas cu acel Edward m-ar fi dezamăgit cumplit. E un roman facil, a cărui dramă e incomplet explorată, este superficializată.
La urma urmei, titlul mi-a plăcut cel mai mult, deși poate nici el nu e
adevărat...
"Chiar dacă ai studia zece vieți medicina, tot vor veni la tine oameni bolnavi fără scăpare, căci misterul și durerea aceasta fac parte din meseria de vindecător și trebuie să trăiești cu ele. Totuși, e adevărat că, dacă știi mai multe, ești un doctor mai bun."
Scriam la un moment dat despre "Cartea de la San Michele" și influența ei asupra alegerii acestei profesii considerate uneori ca o înzestrare.
Acțiunea romanului lui Noah Gordon se petrece însă în secolul al XIlea, având ca și fir epic istoria unui englez în etapele cunoașterii medicinii. Robert Cole este un copil rămas orfan, înzestrat cu darul de a prezice sfârșitul vieții, descoperire care inițial îl sperie. Singur pe malurile Tamisei, trăind cu frica de a nu deveni sclav, ajunge într-un final ucenic la un bărbier. Este etapa inițiatică în ceea ce privește cunoștințele de diagnostic și vindecare, care îi par însă insuficiente. Dorința de cunoaștere îl poartă până în Persia, la Ispahan (acum cunoscut sub numele de Isfahan, în actualul Iran), pentru a se putea pregăti la cea mai cunoscută școală de doctori din lume, aceea patronată de Ibn Sina (Avicenna). Ajunge să capete foarte multe cunoștințe, să devină hakim al maristanului și să predea la madrassa din Ispahan. În pelerinajul său spre Peria o cunoaște pe Mary, o tânără roșcată de origine scoțiană, care îi va deveni soție peste câțiva ani. Dorinaț sa de cunoaștere este atât de puternică încât pe drumul prin Europa învață obiceiurile evreilor pentru a se transforma în unul din aceștia, devenind Jesse ben Benjamin și mai mult, reușește chiar să învețe limba idiș. Rob Cole, în afara faptului că este înzestrat, chemarea sa este întregită de setea de cunoaștere, învățând legile Coranului, pentru că obținerea titlului de doctor necesita aproape o atotcunoaștere a ștințelor. Evenimentele care susțin dărurirea acestui personaj sut cele legate de disecțiile pe care acesta le face pe ascuns (ele fiind interzise la acea vreme în Persia), căutând cauza "acelei dureri abdominale", cauzatoare de moarte. Reușește chiar să facă desene după disecții și să își depășească magistrul, decoperind, că omul, spre deosebire de porc (considerat până atunci identic în ceea ce privește interiorul), prezintă un mic vermișor, anume apendicele, atașat cecului. Inflamația lui este de fapt cauza durerii abdominale (azi cunoscută ca apendicită). Deși ține o prelegere în acest sens adunării doctorilor din Londra, aceșția îl iau în derâdere, sugerându-i că oricum descoperirea nu are nicio valoare atâta timp cât soluția de vindecare este necunoscută. Într-un final, Robert Cole se întoarce în A
nglia, părăsind Ispahanul, atunci când șahul este omorât și orașul cucerit, luând cu el și Canonul Medicinii, scris de Avicenna.
Cartea este captivantă mai ales datorită documentării extraordinare (despre medicina de atunci, despre obiceiurile persanilor și ale evreilor). Pasiunea autorului este confirmată mai ales de un alt roman al său, "Ultimul evreu".
Matoke, kikomando, chapati, kitcha fit-fit, xalwo (atât de ciudate!)....nume de mâncăruri specifice Africii. Căci despre ea voi povesti din nou, pentru că e prea diferită să nu suscite interes. De data aceasta despre un film, inspirat însă după o carte biografică.
Cartea "The Queen of Katwe" a fost scrisă de autorul american Tim Crothers și se bazează pe povestea reală a unei tinere din Uganda, Philona Mutesi, care devine campioană la șah. Povestea este despre geniul care se regăsește uneori printre oamenii cei mai săraci, dar care, printr-o întâmplare ajunge să se evdiențieze. E frumos mirajul Africii, a unor lucruri care ne sunt total străine, a unor vieți atât de difertie de ale noastre. Iar în fapt, șansele noastre au fost împărțite odată cu locul unde ne-am născut.
În afara poveștii de succes, filmul e interesant prin culoarea și peisajele specifice lumii de acolo. Prin chinul de zi cu zi, prin provocările de a duce o viață la limita supraviețurii. Poate sună ca un clișeu, dar unii muncesc doar pentru un terci și pentru o casă de lut...
Poza este făcută în metroul din Paris, ea dovedește contrastele și mai ales, o împotrivire la adaptarea la lumea europeană.
"Quand on quitte un endroit, on prends le temps de dire aurevoir aux gens, aux choses et aux lieux q'on aimé. Je n'ai pas quitté le pays, je l'ai fui. J'ai laissé la porte grande ouverte derrière mois et je suis parti, sans me retourner "
Gael Faye este un cântăreț și compozitor de origine franco-rwandeză,
mai de curând și scriitor. "Petit pays" este de fapt despre două țări, Rwanda și Burundi.
E așa întâmplător cum ajungem să cititm unele cărți! Un roman descoperit într-un salon de spital, al cărei scop era probabil o evadare din acel loc!
E o carte despre Africa, iar tot ce e străin este captivant. E o carte despre copilărie, începe frumos, așa cum începeau și romanele lui Teodoreanu, dar realitatea forțează maturizarea.
Gabriel este un copil născut dintr-un tată francez și o mamă rwandeză, a cărui copilărie și-o petrece în Bujumbura, capitala Burundi-ului, la granița cu Rwanda. Povestea începe calm, cu detalii despre prietenii și jocurile copilăriei, despre școala franceză din Bujumbura, despre limba aceea necunoscută (kinyarwanda), pe fondul unor conflicte de neînțeles pentru niște copii, între cele două grupuri etnice rwandeze: Hutu și Tutsi. Toată liniștea și fericirea copilăriei începe să se destrame: începutul e cumva grefat de despărțirea părinților săi (mama rwandeză plecată de ani buni din țara natală, ce dorește să plece în Europa și tatăl francez care vrea să rămână în Africa, pentru statutul social oferit aici). Deși protejați cumva față de conflicte, copii ajung să ia parte la acestea și să se maturizeze. Dacă la început romanul este despre copilărie și apanajele ei (întâlniri cu prietenii, scăldat, furat de mango), devine ulterior o carte istorică, prin prisma descrierii genocidului grupului Tutsis din Rwanda, un eveniment istoric real, întâmplat în 1994.
Cele mai dureroase pagini sunt cele despre mama lor, după trauma pe care a suferit-o: ajunsă în Rwanda, aceasta găsește trupurile putrezite ale nepoților săi întinse pe podea și le îngroapă rămășițele în spatele casei. E urmărită mereu de imaginea urmelor trupurilor lor rămase pe podea și toate aceste bântuiri o transformă definitiv.
Cartea e, nu în ultimul rând, o întoarcere la origini, o călătorie pe care Gabriel o face la maturitate, pentru a redescoperi ce a lăsat în urmă fugind.
"I ate and ate and ate in the hopes that if I made myself big, my body would be safe. I was trapped in my body, one I made but barely recognised or understood. I was miserable, but I was safe"
Mergem pe stradă, în metrou, în mașină, la film, la teatru, la supermarket și îi analizăm pe cei din jurul nostru. Fără să vrem începem să le găsim etichete, să îi judecăm, să îi anulăm. Obezitatea e ceva dezagreabil, nedorit, o pedeapsă, o ignoranță, o delăsare. Așa o vedem, așa o cataloghează media (reclame de slăbit peste tot, gastric sleeve-ul e o salvare etc). Și aici, din perspectiva cunoscătorului, aș putea spune că da, obezitatea poate fi o pedeaspă în ceea ce privește sănătatea noastră. Vă repugnă obezii? Ați comentat vreodată despre incapacitatea acestor oameni de a-și învinge compulsiile alimenare, de lipsa lor de stăpânire? Aici vine evident, întrebarea așteptată: V-ați întrebat vreodată ce e dincolo, de ce au ajuns oamenii aceștia obezi morbizi? E ca o pedeapsă, o lipsă a instinctului de conservare, de indiferență față de ce-o fi....
Am descoperit recent plăcerea mea pentru lecturi contemporane, mai ales după ce am citit "The tipping point" a lui Malcom Gladwell (o carte genială!). Așa am ajuns să citesc "Hunger", o carte autobiografică a unei celebre autoare americane.
Când vedem un titlu, ne face deja să ne imaginăm ideea cărții, este un exercițiu necondiționat, firesc. Recunosc, când am cumpărat cartea, nu m-am gândit o secundă că titlul nu are nicio conotație, aveam idei despre foamea de orice în afară de mâncare....
"Hunger" este o confesie dureroasă și extrem de adevărată despre motivul din spatele unei obezități morbide. Este cumva o explicație a unui om săturat să fie batjocorit, umilit, judecat pe baza aparențelor. Nu-și dorește compătimire, probabil vrea mai multă toleranță. Aceasta foame continuă este răspunsul unei fete violate la debutul adolescenței, unei tinere care a păstrat acest secret, considerându-se mereu vinovată. Este tiparul clasic al femeilor abuzate. Și-a creat din corpul său un sistem de apărare, mâncând din ce în ce mai mult, fără oprire, pentru ca să fie indezirabilă, ca nimeni să nu se mai apropie, să fie de neatins. O traumă nevindecată în ciuda tuturor apanajelor maturizării: psihoterapie, o profesie care ar putea crea atâta siguranță de sine, posibilități financiare pentru a beneficia de ajutor. Și totuși, după cum mărturisește, majoritatea zilelor ei sunt mizerabile, e mai mereu nefericită. S-a săturat de inegalitatea de care se izbește mereu: obezii sunt anormali, ei ocupă prea mult spațiu și totuși sunt invizibili. Din cauza obezității este percepută asexuată, nimeni nu o poate asocia cu feminitatea. În fiecare zi trebuie să depășească obstacole, pe care noi, ceilalți nici nu le vedem: nu iese cu prietenii pentru că nu poate să țină pasul cu ei, când merge la restaurante sau la prelegeri verifică mereu ce fel de scaune sunt acolo (au mânere, sunt destul de mari?), ce fel de trepte (nu v-ați gândit niciodată la așa ceva, nu?), își cumpără loc suplimentar în avion și are prelungitor pentru centura de siguranță. Uneori, tocmai pentru a nu îi deranja pe ceilalți, încearcă să stea chinuită, încercând să nu ocupe prea mult loc, stă câte două ore într-un scaun incomod, prefăcându-se că se simte bine. Autoarea povestește și despre relațiile ei, majoritatea eșuate, fie cu femei, fie cu bărbați: uneori își alege parteneri groaznici, crezând că nu merită să fie iubită sau apreciată, ci doar umilită, pedepsită pentru că e prea grasă. Pe de altă parte, recunoaște că maturizarea i-a adus și conștientizarea că este un om cu multe calități.
Ce nu mi-a plăcut? Nu am fost impresionată de talentul ei de scriitor, e o carte prea facil scrisă. Pe de altă parte, dincolo de curajul ei de a dezvălui adevărata traumă ce stă în spatele vieții sale, care mi se pare extraordinar, nu mi-au plăcut contrazicerile sale. Pe de o parte, susține că obezitatea nu este neapărat un defect, dar amintește toate chinurile la care o supune, limitându-i mobilitatea. Îi condamnă pe cei superficiali, care nu pot să vadă dincolo de aspectul ei fizic, dar ea însăși face comentarii legate de asta: admiră aspectul fizic al unei prezentatoare de emisiune culinară (Ina Garten), pe care o consideră perfectă și menționeaza la un moment dat despre ortopezi arătoși, care au consultat-o când și-a fracturat glezna. Așadar, ea însăși judecă aspectul celor din jur. Nici nu e, poate, condamnabil, după ce a trăit într-o lume atât de ostilă, care i-a impus mereu reguli de frumusețe și normalitate.
Concluzionând, e o carte dureros de adevărată, care ne face să privim realitatea din alte perspective, o realitate care pentru pentru noi e mai ușoară decât pentru alții.
Romanul lui Zinzi Clemmons, "What we lose", este unul dintre bestseller-urile anului 2017. Autobiografic, acesta derulează în paralel, pe de o parte etapele parcurse alături de mama bolnavă de cancer și pe de cealată parte, introspecția legată de adolescență și maturizare.
