Paris

       Mă leagă atât de multe de orașul acesta minunat! Mi-e dor de scările de pe malul Senei, din fața muzeului Orsay, pe care nu le-am mai găsit. Era locul meu de refugiu, de meditație! Mi-e dor de lumea aia bizară, amestecată, atât de variată, de nonșalanța lor! Mi-e dor de autobuzul ce mă ducea în acel loc numit "casă", pe care îl uram și de care apoi mi-a fost dor! Mi-e dor de puterea lor de muncă și de libertatea pe care am simțit-o acolo, de senzația aceea de independență pe care doar acolo am trăit-o! Of, mă leagă o vară în care am văzut "Samba", în care am descoperit o lume pe care doar mi-o imaginam, o limbă pe care o vorbeam foarte prost și o înțelegeam prost crezând că o înțeleg. Abia acum înțeleg, abia acum mă bucur când citesc o carte în franceză sau când văd un film franțuzesc. Acum înțeleg sensurile și bucuria e dublă, pentru că e prezentă și nostalgia. Abia acum am devenit un om mai bun, cu mai puține prejudecăți, mai puțin rasist. Am înțeles diversitatea și m-am bucurat că fac parte din ea. Mă întorc mereu cu plăcere acolo, chiar dacă acum nu mai înseamnă "acasă" și sunt doar un turist. Nu doar un turist oarecare, pentru că sunt locuri care îmi vor aminti mereu trăiri pe care niciun turist nu le poate avea.
      Am trăit acolo și acesta este un vis împlinit pe care nu mi l-am imaginat niciodată, pe care copil fiind nu l-am putut niciodată visa. E o împlinire mai presus de dorințe.
Mi-e dor de Paris pentru că nu m-am bucurat în întregime de el, amânând mereu să-l descopă în întregime, dar mai e timp...Dorul ăsta îl sting cu lucruri ce mă leagă de el, mai ales cu fotografiile din perioada aceea. Doar privindu-le retrăiesc senzații de atunci.

Aceaste este prima crème brûlée, pe care am savurat-o acolo. Ea îmi amintește toată amărăciunea ce mă copleșea, după ce părăsisem România.

Și, pentru că tot am vorbit de filmul "Samba", mai jos sunt câteva secvențe, pe o melodie magică: