Pentru iubirile trecute...

Nu sunt fan al sărbătorilor de genul Valentine's, dar azi mi-am adus aminte de iubirile trecute, acelea din copilărie şi adolescenţă, acelea neîmpărtăşite, imposibile, neconsumate. Ştiţi voi, acele iubiri pe care le trăieşte majoritatea dintre noi, pe care le-aţi trăit şi voi într-o formă sau alta. Ele rămân, fără să ne dorim poate, iubirile perfecte. Mă gândesc cum ar fi fost ca ele să se fi consumat la acel moment? Îmi imaginez itinerarul pe care l-ar fi putut avea acele infatuări ale mele, dacă s-ar fi materializat mai mult. Aş fi preferat totuşi ca măcar în cazul unora dintre ele circumstanţele şi poate eu însămi să le favorizez mai mult împlinirea. Dacă mă gândesc însă mai mult, le prefer aşa neîmplinite, perfecte în imaginaţia mea. E firesc să ne gândim la primele iubiri cu nostalgie. E însă mai firesc, din cauză că evoluăm, ele să rămână în trecut şi să vină altele mai potrivite pentru ceea ce am devenit şi pentru ce ne dorim la maturitate.
Oare cei şi cele la care ne gândim noi se gândesc vreodată la noi? Am fost şi noi pentru ei o dragoste perfectă? Sau poate, într-o nepotrivire haotică, cei la care ne gândim noi, habar n-au de noi, ne-au uitat şi există alte persoane pentru care noi reprezentăm iubirea desăvârşită?