"I would rather live my life as if there is a God and die to find out there isn't, than live my life as if there isn't and die to find out there is" Albert Camus
Am trăit majoritatea vieţii crezând într-un Dumnezeu, în Dumnezeul cu care m-am născut şi în a cărui religie am fost botezată. Curând, nici nu pot să localizez bine momentul în timp, probabil acum câţiva ani m-am trezit îndoindu-mă. Acum doar o mică parte din mine mai crede (şi acea parte din mine se înfioară la gândul că vorbesc de asta). Mi-am dat seama că nu mai cred în viaţa veşnică, aceea iluzorie speranţă care îi împiedică pe credincioşi să-şi trăiască viaţa, amânând-o până după moarte. După ce l-am citit pe Sartre şi Camus, acea viaţă de apoi promisă de scrierile biblice a devenit o iscodire ilară. Am suferit să descopăr că cea mai mare parte din mine nu mai crede că există aşa ceva şi din cauza asta mi-a apărut brutal ideea de sfârşit definitiv. Că după moartea asta nu mai e nimic, crede cu tărie 99% din substanţa vie din mine. Noi oamenii suntem nişte biete fiinţe care îşi imaginează că sunt mai importanţi decât sunt în realitate în lumea asta. Eu...cred în haos, în întâmplare, în viaţa de aici şi ce e mai departe (dacă mai e ceva) mă interesează mai puţin. Am devenit mai puţin creştină şi mai mult existenţialistă.
Mi-e îngrozitor de frică de moarte, de sfârşit, dar cui nu îi e? De fapt o neg de când mă ştiu , nu e pentru mine! Poate după ce o să-l recitesc pe Irvin Yalom ("Privind soarele în faţă") o să reuşesc să înţeleg mai bine fenomenul şi să-l accept.
Citatul de mai sus reprezintă de fapt părticica aceea micşorată din mine care încă mai crede, în ciuda tuturor proceselor cerebrale superioare care îi interzic să creadă!
PS. Iar poza... Nu reprezintă Styxul, ci doar o metaforă la ceea ce înseamnă graniţele dintre două lumi!
Si un cântec optimist:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu