“Nimic din ceea ce este scris nu-mi este străin” Umberto Eco
Probabil multă lume a
auzit de Umberto Eco. Fie a citit sau vizionat “Numele trandafirului” sau a auzit vorbindu-se de „Cimitirul
din Praga”, aşa-zisul roman antisemit al lui Eco. Văzusem o parte din filmul "Numele trandafirului" în
copilărie (recomandat de profa de istorie!), nu pe de-a întregul pentru că m-a speriat Salvatore. Umberto Eco, acest semiotic desăvârşit m-a cucerit
într-o iarnă când citeam „Pendulul lui Foucault” singură într-un vagon de tren,
la sfârşit de an, în drum spre petrecerea de revelion. M-a impresionat prin
inteligenţă şi docenţă, dar şi prin imposibila strădanie de a-l desluşi. Îmi
lipsea cunoaşterea necesară pentru a-l înţelege. Îmi lipseşte în continuare de
aceea sper ca atunci când îl voi reciti să fiu mai înţeleaptă şi să trăiesc
alte revelaţii ale cunoaşterii.
Romanul este o evocare extraordinară a etapelor de
documentare a unor editori (Belbo, Diotallevi şi Casaubon) pentru
descoperirea unui presupus secret al cavalerilor templieri, în scopul de a
publica o scriere a unui colonel Ardenti, un personaj schizotipal care îi
impulsionează în cercetările lor. Ei se prind în acest joc ajungând să fie
suspectaţi de anumite grupuri ezoterice că deţin informaţii preţioase.
Pentru cei care l-au plăcut pe Dan Brown, pot să
vă asigur că Umberto Eco este desăvârşirea...Se pare că romanul „Codul lui
Davinci” a avut ca sursă de inspiraţie „Pendulul lui Foucault” (nici eu nu
ştiam până de curând). Primul mi se pare o inspiraţie tristă faţă de cel din
urmă, mai puţin notoriu dar cu siguranţă mai preţios.
Şi acum...puţină fizică! Pendulul lui Foucault
este un dispozitiv creat pentru demonstrarea mişcării de rotaţie a pământului. Astăzi numeroase exponate se află în muzee, dar primul instrument de acest fel
a fost expus în Paris (acesta este şi "eroul" din roman).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu