Paradisuri artificiale

„Âme curieuse qui souffres 

Et va cherchant ton paradis” 

Cu toţii căutăm paradisuri artificiale. Oare de ce? Pentru că ni se spune dintotdeauna că există un Paradis, pe care însă nu îl întâlnim. Aşteptând Paradisul, lumea asta ne dezamăgeşte. Acceptăm surogate, adică paradisuri artificiale. Dependenţe care ne oferă retrageri din realitate. Cu cât sunt mai dese aceste retrageri cu atât vrem mai puţin să revenim la lumea reală. Ne pierdem identitatea. E greu să accepţi o lume imperfectă, după ce, în copilărie ţi se citeau poveşti cu zâne în care credeai. Şi poate încă mai crezi. Iluzii pe care le perpetuăm, probabil crezând că dacă noi nu am descoperit Paradisul, le vom oferi generaţiilor viitoare o şansă să-l descopere. Aud zi de zi oameni care judecă dependenţii, de droguri, ţigări, băutură, orice... Oamenii aceştia, pe post de judecători – au ei oare vreun drept să critice viaţa şi viciile celorlalţi? Oare nu suferă de nicio dependenţă? Nu caută şi ei paradisuri artificiale în alte lucruri? Internet, televizor, partener de viaţă, bani etc. Am citit acum ceva timp o carte a lui Baudelaire „Les Paradis artificiels”, în care vorbeşte de droguri şi băutură, dependenţă şi legătura acesteia cu arta. E o carte destul de dificil de citit, pe care nu am apucat să o termin. Poate într-o zi.... Baudelaire însuşi a fost un consumator de droguri, probabil că experienţele avute l-au determinat să scrie această carte. Titlul, şi mai puţin conţinutul m-a inspirat să scriu articolul. Spor la citit, indiferent ce citiţi! Şi cât mai puţin timp acordat dependenţelor, chiar dacă acestea vă transformă în poeţi!