„Lorelei” – Ionel Teodoreanu

Lucia, Lucica, Luli-boy, Luli sau Lorelei întrunesc de fapt acelaşi personaj. O figură feminină al cărei nume va fi folosit şi pentru titlul cărţii. Luli este o adolescentă de 19 ani din Galaţi care îşi întâlneşte marea dragoste călătorind cu trenul. Catul Bogdan, o persoană importantă, un scriitor foarte citit la acea vreme se îndrăgosteşte de fata cu „cireşe negre” în timp ce vine cu trenul pentru a prezida o comisie de bacalaureat. Deşi călătoria la Galaţi i se pare plictisitoare, ajuns în oraş îşi petrece toată noaptea pe străzi căutând casa în care ar putea locui fata care avusese grijă de el când i se făcuse rău pe tren. Ironia face să o găsească într-un loc la care nu se gândise vreodată că ar fi putut s-o vadă – într-o sală de clasă, în timpul unei probe din examenul de bacalaureat.

Începerea acestei poveşti de dragoste între două persoane de vârste diferite este încântătoare. Odată cu trecerea timpului, Catul Bogdan începe să se simtă oarecum îngrădit de dragostea pe care i-o poartă Luli. La rândul său, se zbate între două dorinţe: una de a scrie şi cealalta de a petrece tot timpul cu soţia sa. Dacă Luli ar fi trăit, criza prin care trece relaţia lor s-ar fi rezolvat prin blazare. Dragostea s-ar fi stins, probabil că Luli s-ar fi transformat la fel cum se transformase Gabriela.

Mă simt oarecum îndreptăţită să-l acuz pe I. Teodoreanu de neverosimilitate în ceea ce priveşte soarta eroinei. În carte există o discuţie între Catul şi Luli, în care aceasta ascultând un fragment dintr-un roman îl acuză de neverosimilitate. Este un tertip la care recurge autorul însuşi. Luli putea să moară de orice numai de o apendicită operată nu. Nici măcar în acele timpuri! Tragicul vine însă tocmai din faptul că eroina ar fi putut fi salvată, dar n-a fost.

Luli este femeia îndrăgostită, lipsită de exeperienţă. Autorul nu îi dă dreptul să evolueze sau să greşească în roman, ea se stinge de tânără. Personajul principal este construit doar din aspecte pozitive. Prin consecvenţa sentimentelor sale, Luli atrage de partea ei majoritatea cititorilor.

Catul Bogdan este un bărbat ce trăieşte cu amintirea imaginii mamei sale pe care o proiectează în soţia sa. În accepţiunea mea, Catul nu este decât un personaj creat pentru a interveni în relaţia de prietenie dintre două fete. O prietenie care se frânge odată cu apariţia personajului bărbătesc plăcut deopotrivă de ambele prietene.

Nu înţeleg de ce o judecă toată lumea pe Gabriela! Are şi ea dreptatea ei, la urma urmei. Se îndrăgosteşte în acelaşi timp de Catul Bogdan, ca şi prietena ei, doar că ea trebuie să tăinuiască această dragoste. Ocazia ei de a-şi trăi dragostea coincide însă cu moartea lui Luli. Este mai mult decât clar că prietenia dintre ele s-a distrus la apariţia lui Catul Bogdan. Admiraţia ei pentru talentul lui Luli se transformă într-o frustrare. Îşi însuşeşte cu voinţa prietenei sale conţinutul unor scrisori ce nu-i aparţine. Aceste scrisori sunt mărturia talentului lui Lorelei. Se foloseşte de el pentru a-l cuceri pe Catul Bogdan pentru că este singura ce cunoaşte secretul. Este josnică şi în încercarea de a o copia pe Luli: atunci când Catul o întreabă „Dar tu, Lorelei, nu mai scrii?” ea îi răspunde folosind aceeaşi replică ca şi Luli în trecut „Acum vreau să trăiesc”. Îmi cer scuze dacă replicile nu sunt adliteram ca în roman, dar le scriu din memorie. Este însă ceva uimitor la Gabriela. Deşi ea este o femeie frivolă şi chiar mincinoasă, păstrează scrisorile de la Luli care ar putea s-o compromită. Este vorba de scrisorile din pod pe care le citeşte Catul la sfârşitul romanului, când descoperă adevărul. Ea îşi trădează prietena, dar îi păstrează scrisorile. Nu e ca şi când le-ar uita undeva, dimpotrivă: le transportă de la Braşov la Iaşi, în casa cea nouă. Motivul nu e de înţeles, mai ales că aceste scrisori sunt compromiţătoare pentru Gabriela. Poate că e vorba de sentimentul de vinovăţie, sentiment nelăsat la vedere în roman.

Eu am înţeles cartea nu ca o poveste de dragoste. Privind superficial, ea pare un „lovestory”. Cartea prezintă de fapt povestea unei prietenii destrămate. Luli, fata care sfârşeşte într-un mormânt din Iaşi, iar Gabriela, femeia invidioasă care îşi trădează prietena după ce aceasta nu mai este. Îi lipseşte curajul de a o face înainte, dar îi lipsesc şi mijloacele. Profită însă de situaţie, fără remuşcări, pentru că e rândul ei „să trăiască”.

În „Lorelei”, personajul negativ nu e Catul, ci Gabriela. Toţi cititorii o urăsc mai degrabă pe Gabriela decât pe bărbat. Catul este la fel de vinovat, iar finalul nu îl scuteşte de judecată. Scrisorile acelea îl fac să-şi conştientizeze vinovăţia, cu care nu mai poate trăi.

În ceea ce priveşte modul în care e scrisă cartea, Teodoreanu poate fi considerat un maestru. Cuvintele curg foarte uşor, creează impresia că scrisul s-a făcut fără efort şi că talentul este acela care a condus la dezvoltarea ideilor. Figurile de stil folosite pentru descrieri sunt extraordinare, cuvintele sunt aşa de potrivite încât rămâi epatat în sensul bun al cuvântului. Simţi că ai vrea să trăieşti în acele locuri sau trăieşti nostalgia unor locuri asemănătoare prin care ai fost. Excuriile făcute de Luli şi Gabriela la vie m-au făcut să retrăiesc puţin din copilăria şi vacanţele de vară de la ţară. Citind cartea, imaginaţia mea făcea ca totul să se petreacă la casa bunicilor mei de la ţară. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la citirea romanului „La Medeleni” de acelaşi autor, dar despre el o să vorbesc într-un articol separat.