„Moromeţii” – Marin Preda

„A te abţine e ca şi cum te-ar arunca cineva în apă, iar tu, deşi stii să înnoţi, nu vrei să te salvezi pe motiv că nu-ţi place să fii aruncat în apă” Marin Preda


Acum că a început şcoala mă încearcă nostalgiile din vremea liceului. Îmi amintesc de toate lucrurile pe care le făceam, de cărţile pe care le-am citit în acea perioadă, de iubirile de atunci. Aceste amintiri au o încărcătură emoţională foarte mare. Anii mei de liceu au fost prea puţini ca să-mi ajungă. Şi după cum am mai spus, pentru că a început şcoala, mi-am amintit de „Moromeţii” lui Preda pe care îi citeam fascinată în clasa a 11a. S-a întâmplat ca în acestă perioadă să moară şi Ştefan Iordache, cel care a jucat rolul eroului principal în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”. Pe la jumătatea lui agust, la venirea de la mare, de la Constanţa am citit pe drum o carte a lui Marin Preda „Imposibila întoarcere”. Toate aceste lucruri s-au suprapus şi m-au determinat să vorbesc despre Moromeţi. Am citit multe cărţi scrise de Marin Preda, dar încă nu „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am reuşit să văd însă filmul anul acesta. Aş minţi dacă aş spune că îmi place la nebunie cum scrie. Moromeţii reprezintă însă o capodoperă literară, datorită felului în care e scrisă. Prima parte e plină de originalitate, umor şi talent literar. Pentru că talentul literar e cel care i-a asigurat succesul scriitorului. Preda nu foloseşte tehnici pentru a-şi împodobi romanul, nu recurge la tertipuri pentru a fi plăcut. Frumuseţea Moromeţilor vine tocmai din povestirea neşlefuită a vieţii petrecute la sat. După câte cunosc, Marin Preda nu are studii universitare, sau ceva de genul. Şi credeţi-mă că acest lucru se vede! Poate nu în „Moromeţii”, dar în „Viaţa ca o pradă” sau „Imposibila reîntoarcere”, Marin Preda încearcă să facă puţină paradă de erudiţie, erudiţie destul de slăbuţă ce-i drept. Îşi expune toate cărţile pe care le-a citit, tocmai dintr-o frustrare, pentru a riposta celor care îndrăznesc să-l conteste ca scriitor. Să nu vă închipuiţi că am ceva cu toată lumea. Doamne fereşte! Mi-e şi ruşine că am ajuns să-l critic pe Marin Preda, dar am şi eu dreptul la opinii. Şi ca să termin cu acuzaţiile, trebuie să adaug că al doilea volum al Moromeţilor a fost inspirat dintr-o carte a unui scriitor rus. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt vă invit s-o citiţi şi să discutăm. Cartea se cheamă „Pământ desţelenit” şi e scrisă de Şolohov. O să discut despre asemănările frapante dintre cele două cărţi când o să ajung la al doilea volum al Moromeţilor. Deocamdată o să vorbesc despre primul.....
Nu ştiu alţii cum sunt...dar eu pentru că am trăit o parte a copilăriei la ţară, „Moromeţii” a reuşit să mă sensibilizeze şi recunosc că l-am citit de două ori şi probabil că va fi cândva şi o a treia. Totul este atât de autentic încât nu ai cum să nu trăieşti o dată cu personajele, să nu participi la viaţa lor suferind sau bucurându-te. Ca majoritatea care l-a citit, trebuie să recunosc că eroul meu preferat a fost Moromete, deşi îmi plăcea şi Cocoşilă şi Ţugurlan. Ţugurlan a început să-mi placă din al doilea volum, datorită răzvrătirii lui împotriva primarului Aristide. Niculae nu-mi place în mod special. Poate că e demn de admiraţie, dar mie mi-e imposibil. Uneori mi se face milă de el. Am avut senzaţia că am avut unele trăiri asemănătoare. În romanul „Marele singuratic” care e o continuare a Moromeţilor, Marin Preda descrie apusul de soare. Numai cine nu a trăit la ţară nu poate înţelege frumuseţea acestei perioade a zilei şi însemnătatea ei. Pentru Niculae apusul soarelui însemna sfârşitul zilei de muncă, era singura parte din zi în care putea sta degeaba şi să privească cerul fără ca cineva din familie săţl strige pentru a-l trimite la vreo treabă. În unele zile petrecute la ţară la bunici am trăit aceeaşi senzaţie de aşteptare a apusului de soare. Primul volum se termină cu fraza „Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii”. Citind acest volum, trăieşti transformarea prin care trec personajele şi pe care nu ţi-o doreşti. Satul se schimbă, oamenii la fel. Este o evoluţie firească, dar liniştea de la începutul romanului dispare şi îţi lasă un gol în suflet.
Al doilea volum a fost puţin depărtat de la traseul iniţial. Probabil că Preda a fost o victimă a comunismului, care l-a determinat să modifice cursul vieţii personajelor sale. Scena morţii lui Ilie Moromete m-a făcut să plâng atât la prima citire cât şi la a doua. Deşi Moromete se transformase, el rămânea atracţia romanului, era motivaţia cititorului. Nu mi-am putut niciodată explica de ce toţii oamenii aceia trebuie să se schimbe, de ce nu rămân la fel. De fapt asta nu înţeleg nici în viaţa reală. Poate că şi eu mă schimb, dar nu îmi dau seama. Dar mereu simt că din cauza celor ce mă înconjoară trebuie să mă transform, iar transformarea mă face să sufăr.
Şi acum să vorbesc şi depre asemănările dintre „Moromeţii” şi „Pământ desţelenit”. Trebuie să recunosc că nu m-am documentat când a fost scrisă cartea rusească, aşa că s-ar putea ca inspiraţia să fi venit din partea romanului lui Preda. Pe lângă faptul că în „Pământ desţelenit” se vorbeşte despre formarea colhozurilor şi despre convingerea oamenilor de a se alătura acestor organizaţii, personajul principal are multe asemănări cu Niculae Moromete. În „Moromeţii”, Niculae e bătut când încearcă să ţină o cuvântare, la fel se întâmplă şi cu Davîdov – personajul principal al lui Şolohov. Acest personaj este foarte convins de ideologia pe care o promovează, la fel ca şi Niculae. Cele două personaje sfârşesc diferit: Davîdov moare, iar Niculae devine inginer agronom.
Aştept cu nerăbdare comentarii legate de acest articol..........