Queen of Katwe

Matoke, kikomando, chapati, kitcha fit-fit, xalwo (atât de ciudate!)....nume de mâncăruri specifice Africii. Căci despre ea voi povesti din nou, pentru că e prea diferită să nu suscite interes. De data aceasta despre un film, inspirat însă după o carte biografică.
Cartea "The Queen of Katwe" a fost scrisă de autorul american Tim Crothers și se bazează pe povestea reală a unei tinere din Uganda, Philona Mutesi, care devine campioană la șah. Povestea este despre geniul care se regăsește uneori printre oamenii cei mai săraci, dar care, printr-o întâmplare ajunge să se evdiențieze. E frumos mirajul Africii, a unor lucruri care ne sunt total străine, a unor vieți atât de difertie de ale noastre. Iar în fapt, șansele noastre au fost împărțite odată cu locul unde ne-am născut.
În afara poveștii de succes, filmul e interesant prin culoarea și peisajele specifice lumii de acolo. Prin chinul de zi cu zi, prin provocările de a duce o viață la limita supraviețurii. Poate sună ca un clișeu, dar unii muncesc doar pentru un terci și pentru o casă de lut...

Poza este făcută în metroul din Paris, ea dovedește contrastele și mai ales, o împotrivire la adaptarea la lumea europeană.

Incendii

Zilele trecute am dat întâmplător peste filmul "Incendii", tot căutând să găsesc un film franțuzesc la care să mă uit. În fine, filmul e canadian și a fost chiar nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin în 2011. Mă bucur că l-am descoperit, e unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimul timp.
Filmul începe cu testamentul lui Nawal Marwan, o femeie din Orientul Mijlociu, care le lasă ca testament celor doi copii ai săi, datoria de a-și căuta fratele și tatăl. Călătoria lor în Orientul Mijlociu, descoperirile pe care aceștia le fac, toată retrospectiva dramei războiului, toate suferințele de inimaginat pe care mama lor le-a trăit întregesc tabloul unui film de Oscar. M-am uitat cu o mare implicare emoțională, iar întruperea filmului din anumite motive mi-a produs o nerăbdare în ceea ce privea deznodământul acestuia. M-a cutremurat finalul, o tragedie fara posibilitatea unei reversibilități, fără vindecare, al cărei sfârșit nu poate fi decât sfârșitul definitv.
Sursă foto

Mood indigo

"Mood indigo" sau "L'écume des jours" ("Spuma zilelor" în românește) este o ecranizare din 2013 după romanul lui Boris Vian, "Froth on the daydream", pe care am văzut-o recent mai mult din întâmplare, dar care m-a impresionat într-atât încât să îmi doresc să scriu despre ea. Nu-mi place în mod deosebit Audrey Tautou, actrița care o interpretează pe Chloé, dar mi-a plăcut mult decorul suprarealist parizian. La fel de mult cum îmi place Gad Elmaleh, umoristul marocan care îl întruchipează pe Chick, personajul obsedat de filosoful Jean Saul Partre (aluzie la Jean Paul Sartre!). Filmul este o alegorie mai întâi a vieții frumoase, fără griji, îndestulate, transformându-se ușor-ușor într-o alegorie a degradării și a bolii. Pe scurt, el spune povestea lui Colin (interpretat de Romain Duris), bărbatul bogat (al cărui bucătar, interpretat de Omar Sy, îi gătește mereu după indicațiile unui alt bucătar de la televizor cu care comunică în timpul gătitului), prietenul lui Chick (căruia îi dăruiește mereu bani pentru a-și achiziționa operele lui Partre), care se îndrăgostește de Chloé și cu care se și căsătorește ulterior. Totul este fermecător până când în plămânii lui Chloé începe să crească o floare, a cărei creștere este împiedicată doar de prezența altor flori proaspete. Așa ajunge Colin să își împuțineze averea, să fie obligat să muncească pentru a cumpăra mereu flori proaspete. Așa se degradează și povestea lor: Colin e obligat să se angajeze pe posturi care de care mai ciudate (să clocească pistoale sau să fie poștașul care anunță veștile proaste pentru viitor - în final va ajunge la propria adresă pentru a anunța moartea lui Chloé), apariția unei alte flori în plămânii lui Chloé, chiar și după ce prima floare a fost îndepărtată chirurgical, aventura lui Colin cu Alise, iubita lui Chick, disperarea lui Chick pentru Partre, transformarea peisajului, altă dată de poveste (o casă ca un tren, cu o sonerie care se plimbă, cu un șoricel cu o casă în miniatură, cu pianul care face cocktailuri în funcție de partitură) cu unul urât, plin de păianjeni, cu aspect de ruină. E un film ciudat și un pic trist, dar mai altfel și plin de imaginație!

Sursă foto

  

Ally McBeal, serialul copilăriei mele

    Nu mi-am dorit niciodată să devin avocat, poate și pentru că deja visam la o profesie la fel sau poate mai frumoasă decât dreptul. Pe care am ajuns să o practic. Dar în fine, nu o să vorbesc acum despre cum îmi petrec timpul...
   Îmi amintesc însă despre cum îmi petreceam fiecare duminică seara cu ceva ani în urmă: mă uitam la Ally McBeal. Ea, o avocată frumoasă și de succes, mereu căutând o lume imaginară care să-i umple golurile...Golurile lăsate de neîmplinirea personală, de despărțirea de Billy Thomas, iubitul ei din adolescență. Lăsând la o parte fantasmagoriile ei, nu era oare serialul realist? Ajunsă întâmplător să lucreze cu el în aceeași firmă începe o legătură platonică, reface anumite conexiuni sufletești.  Iar el, căsătorit, nedesprins niciodată cu totul de ea, nu poate rezista acestor conexiuni. Oare nu așa se întâmplă și în realitate? Primul sezon este poate cel mai frumos din cele 5. Au mai pierdut din rating după ce interpretul personajului lui Billy, Gill Bellows, a părăsit serialul, dar și-au recăpătat o parte din fani introducându-l pe Robert Downey Jr în sezonul 3 parcă...
    Mi-a plăcut mult serialul, chiar dacă pe alocuri poate fi catalogat superficial. Vă mai amintiți de John Cage și de ciudățenile lui? De Richard, șeful, mereu condus de principii materiale, dar în fond și el un sensibil? De Ellaine, secretara blondă și ușuratică, dornică să iasă în evidență cu invențiile sale? De Renee, prietena și colega de apartament a lui Ally? Iar muzica din serial era extraordinară, o ascult și acum frecvent pe Vonda Shepard. Cât despre Callista Flockchart, despre care încă se spune că a rămas anorexică din timpul serialului, am urmărit-o cu plăcere și în ”Brothers and sisters”.

"Lunes de fiel", un roman despre dragoste

"Veghează să nu dispari în personalitatea altcuiva, bărbat sau femeie" - Scott Fitzgerald

    Am început să citesc cartea "Luni de fiere" la recomandarea cuiva şi pe măsură ce paginile citite se înmulţeau, un sentiment ciudat de deja-vu mă încerca, sentiment care devenea din ce în ce mai accentuat. S-a făcut dintr-o dată lumină, când m-a lovit revelaţia: văzusem mai demult un film care semăna izbitor cu cartea şi care îmi lăsase un gust amar. Am descoperit ulterior şi despre ce film era vorba, că era ecranizarea cărţii şi bineînţeles mi-am dorit să-l revăd. 

    Am scris mai sus că e un roman despre dragoste. Da, aşa e, dar dacă vă aşteptaţi să descoperiţi ceva siropos, romanţios luaţi-vă gândul! E un roman care descrie evoluţia dragostei, sau putrezirea ei. Ilustrează de fapt cum pasiunea dintre doi oameni se transformă în ură, cum cotidianul şi familiaritatea nu fac decât să producă uzură, să izvorască scârbă şi dezgust. Tot ce e frumos la început se preschimbă uşor, uşor în intoleranţă. Doi oameni prinşi într-o pasiune năucitoare ajung să nu se mai suporte. Nimicurile zilnice erodează pe de o parte pasiunea şi dau naştere pe de alta la respingere. 

    E o carte destul de nonconformistă, poate produce revoltă printre cititorii mai conservatori, probabil pentru că le zbuciumă teoria despre cuplu. Descrierile foarte intime pot părea uşor pornografice. În final, cititorul ar trebui să reţină doar substratul. Paragrafele scabroase care pot fi uşor încadrate în categoria coprofagiei sunt în fapt doar nişte demonstraţii epice ale contopirii totale a doi oameni. Care ajung în final să se urască. Romanul este şocant şi transmite această idee de pasiune degradată, deteriorată tocmai prin antiteze de sentimente foarte puternice. 

    Filmul "Bitter moon" al lui Roman Polanski este o ecranizarea perfectă a cărţii, iar Emmanulelle Seigner (care, apropo, este soţia lui Polanski!) a fost parcă făcută pentru rolul lui Mimi. 

    Un alt roman al lui Pascal Bruckner, poate mai scandalos decât "Luni de fiere" este "Iubirea faţă de aproapele", despre care o să vorbesc însă altădată...
sursă foto

La Vita è Bella

    Un alt film despre Holocaust, pe lângă numeroase altele (Lista lui Schindler, Pianistul etc)? Nici pe departe! În fond, succesul filmului nu se datorează subiectului dramei, ci modului în care este abordată aceasta. Pe Roberto Benigni l-am descoperit prima dată în filmul recent al lui Woody Allen “To Rome with love”.  Ceea ce îl face atât de special este stilul chaplinian, care i se potriveşte foarte bine, nelăsând loc ridicolului.

   Filmul care a câştigat 3 Oscaruri prezintă viaţa unui librar evreu, căsătorit cu o italiancă din lumea bună (căreia i se adresează cu apelativul „principessa”), pe care o cucereşte cu şarmul şi umorul său, ajuns într-o tabără nazistă împreună cu băieţelul său. Pentru a-l proteja pe acesta de efectele pe care le-ar avea această experienţă, personajul lui Benigni o transformă într-o joacă. Un joc care necesită consecvenţă, stăpânire de sine, rezistenţă şi ambiţie.  Mi-a plăcut mult filmul, cu excepţia secvenţei finale, trase oarecum de păr, în care tot americanii sunt cei care salvează lumea! 

   Mai jos aveţi Barcarolle sau Belle Nuit de Offenbach, din opera "Les contes d'Hoffmann", folosită ca soundtrack în film: 

Poate Barcarolle nu vă spune nimic, dar cu siguranţă aţi auzit Can Can-ul lui Offenbach, atât de cunoscut! 

   Imaginea de sus este cu "Fontana dei Quattro Fiumi" (Fântâna celor patru fluvii) din piaţa Navona, Roma, al cărui arhitect este celebrul Bernini.

Celine şi Jesse...Before Midnight

"Before Midnight" este a treia parte după "Before sunrise" şi "Before sunset", ce urmează să fie lansată curând, mai precis luna aceasta. Pentru mine au fost suficiente primele două, trailerul celui de-al treilea nu mi se pare a fi o bună completare, ci mai degrabă o prelungire nejustificată la această poveste de dragoste. Primul mi-a produs fior şi o senzaţie oarecum plăcută de neîmplinire, de aşteptare. Este povestea de dragoste perfectă, o aventură pe care oricine şi-ar dori să o trăiască. Cel de-al doilea mi-a trezit nostalgie. A marcat  împlinirea pe care ne-o dorim pentru poveştile acelea de dragoste neconsumate din trecut. Iar al treilea...vom vedea! Dacă nu le-aţi văzut încă pe primele două, mai veţi timp să recuperaţi! 

Am pus mai jos trailerul pentru "Before sunrise", în caz că nu l-aţi văzut, poate vă inspiră să o faceţi: 

Vălul pictat - literatură, film, muzică

"Lift not the painted veil which those who live / Call Life"

Îmi place Naomi Watts de când am văzut-o jucând-o pe Kitty Fane în "Vălul pictat". De Eduard Norton îmi plăcea de mai înainte, de la "American History X". 

"The painted veil" ("Vălul pictat") este un roman scris de Somerset Maugham, pentru al cărui titlu s-a inspirat dintr-un sonet al lui Percy Bysshe Shelley. Nu am citit cartea încă, am văzut doar filmul (de fapt a doua ecranizare, prima fiind cea din 1934 cu Greta Garbo). Ecranizarea din 2006 este absolut emoţionantă, răvăşitoare. La prima vedere titlul pare să nu aibă nicio legătură. Primul vers al sonetului îndeamnă la o stăpânire a curiozităţii, a curiozităţii de a descoperi lucruri ce par frumos pictate, a unor lucruri de dincolo de viaţă. 

sursă foto: www.zimbio.com

Iată şi sonetul:

"Lift not the painted veil which those who live

Call Life: though unreal shapes be pictured there,

And it but mimic all we would believe

With colours idly spread,—behind, lurk Fear

And Hope, twin Destinies; who ever weave

Their shadows, o’er the chasm, sightless and drear.

I knew one who had lifted it—he sought,

For his lost heart was tender, things to love,

But found them not, alas! nor was there aught

The world contains, the which he could approve.

Through the unheeding many he did move,

A splendour among shadows, a bright blot

Upon this gloomy scene, a Spirit that strove

For truth, and like the Preacher found it not"

Şi iată şi câteva secvenţe din film:

P.S. Şi ce dacă nu a câştigat Globul de Aur anul ăsta, mie tot îmi place! Am pus mai sus o poză cu ea alături de un alt actor care îmi place mult, Robert Downey Jr.

I will spend my whole life through loving you, loving you...

Mai întâi o melodie de Elvis Presley, şi apoi, nu fără legătură, un trailer (filmul îl puteţi viziona chiar pe youtube):

Filmul se numeşte "The man in the moon" şi o are ca protagonistă pe Reese Witherspoon. Este un film despre copilărie, inocenţă, adolescenţă, dragoste, despre "omul din lună", capabil să împlinească dorinţe.  

Despre Audrey Hepburn - Breakfast at Tiffany's

Un film regizat după cartea cu acelaşi nume al lui Truman Capote, în care Audrey Hepburn joacă rolul unei "call girl", avândul-l ca partener pe George Peppard. 

Am făcut o pasiune pentru  Audrey Hepburn acum vreo 2 ani şi m-am uitat la câteva filme în care a jucat. "Breakfast at Tiffany's" mi s-a părut cel mai bun. Poate la fel de mult mi-a plăcut şi "Charade". Filmul pentru care a primit Oscarul pentru cea mai bună actriţă, "Roman Holiday", fiind de fapt şi primul film în care a jucat rolul principal, nu m-a impresionat atât de mult. Aş putea spune că deşi ar fi trebuit să aibă un succes răsunător, nici măcar alăturarea ei cu Humphrey Bogart din "Sabrina" nu a reuşit să asigure acest succes. Boogie îmbătrânise, nu-şi pierduse de tot farmecul, dar după ce l-am văzut jucându-l pe Rick ("Casablanca"), nimic nu-l mai putea egala. 

Pentru muza lui Givenchy, în ciuda marilor încasări, filmul "My fair lady" a fost o dezamăgire. Nu pot să spun nimic despre el, pentru că nu l-am văzut. 

Audrey Hepburn a fost şi încă este un model de feminitate şi frumuseţe. Fragilitatea pe care o exprima nu era doar fizică, sufletul ei fiind la fel de trist şi zbuciumat. În 2000 s-a lansat şi filmul "The Audrey Hepburn Story", un film care prezintă cu destulă acurateţe detalii legate de viaţa ei.