„Vous êtes une tribu de femmes. Ni mari ni père ni grand- père n’ont
jamais longtemps compté ici”.
„Qui j’ose aimer” ("Pe cine îndrăznesc să iubesc"), un roman de Hervé Bazin, pe care am
început să-l citesc cu gândul că e o altă carte siropoasă de dragoste – asta
îmi sugera titlul. Până la urmă s-a dovedit a fi o carte tristă despre viaţă...
Începe frumos ca o vacanţă de vară: două fete la scăldat,
una adolescentă (Isa) şi cealaltă (Berthe) încă trăind în afara realităţii
(avantajul pe care ţi-l oferă copilăria). Pe parcurs, detaliile despre viaţa
lor sunt dintre cele mai comune: locuiesc doar cu mama lor şi cu o veche angajată (Nat), adoptată
oarecum de familie, într-o proprietate care a aparţinut şi generaţiilor
anterioare. Intriga o constituie căsătoria mamei (forţată fiind de împrejurări,
crezând că e însărcinată). Toată lumea e bulversată şi nemulţumită de această
căsătorie, care se dovedeşte curând că s-a făcut în zadar, deoarece Isabelle
(mama şi fata cea mare poartă acelaşi nume) nu este însărcinată, ba mai mult,
suferă de lupus, o afecţiune autoimună. Personajul care intervine în viaţa
acestora este Maurice, un avocat prosper, care prin căsătoria cu Isabelle
încearcă să-i protejeze acesteia onoarea. Pe aceasta din urmă o învinge boala, ale
cărei pusee sunt din ce în ce mai dese, petrecând cel mai mult timp în pat. Ce
urmează? Între Isa (fiica cea mare) şi Maurice se înfiripă o poveste de
dragoste, pe care aceştia o consumă în timpul petrecut la biroul de avocatură
al lui Maurice. Maurice o angajează pe Isa aici ca secretară, tocmai pentru
a-şi petrece timpul cu aceasta, iar mama Isei consimte gândindu-se că cine mai
bine decât fata ei îl va supraveghea pe Maurice să nu se îndrăgostească de
altcineva? Aşadar titlul sugerează o adevărată îndrăzneală! Am avut cumva
tendinţa să o judec pe Isa, dar săraca, are parte de un destin foarte trist! E
atât de dureros când merge seara în camera mamei şi îl găseşte pe Maurice
ţinând-o pe aceasta în braţe. Starea mamei se înrăutăţeşte şi în final moare,
iar pe Isa o cuprind şi mai mult remuşcările. Maurice, se dovedeşte însă a nu
avea chiar atât de multe scrupule, îi propune Isei să vândă proprietatea şi să-şi
continue relaţia. La un moment dat, cei doi sunt prinşi ţinându-se în braţe, de
către Nathalie. Aceasta îl obligă pe Maurice să plece, îi interzice Isei să-l
vadă sau să-i răspundă la scrisori, iar dragostea ei se stinge încet, încet.
După câtva timp, Isa îşi dă seama că e însărcinată şi naşte o fetiţă căreia îi
pune numele Isabelle.
Gândindu-se la generaţia lor de femei şi la similudinea
destinelor lor, Isa le asociază fiecăreia câte un adjectiv: Isabella I văduva
(bunica ei), Isabelle II divorţata (mama ei) şi Iasebelle III, o altă varietate
de femeie singură, mama celibatară (ea). Până unde merge oare similitidunia
dintre generaţiile aceleiaşi familii? Oare trăiand prin acest mimetism absolut necesar
pentru evoluţie, nu se perpetuează cumva repetarea aceluiaşi destin? Cele trei
Isa sunt oare destinate să rămână singure? Cu toţii avem cumva impresia că
alegerile ne aparţin, că deciziile sunt doar ale noastre. Însă, suntem doar
rezultatul influenţelor celorlalţi. Învăţăm să vorbim, să râdem, să mâncăm, să
citim prin imitaţie. Învăţăm să iubim tot prin imitaţie şi iubim la fel cum au
iubit oamenii cu care am crescut. Da, ştiu, uneori reuşim să depăşim această
imitaţie şi trecem la alta (credem noi, superioară). Cunoaştem alţi oameni şi
vrând-nevrând îi copiem. Ştiu, e trist, dar suntem doar nişte copii (a se
înţelege aici prin copii = duplicate)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu