Din nou Eliade: Secretul doctorului Honigberger

"Misterul e atât de activ în existenţa noastră, încât nici măcar nu e nevoie să-l căutăm atât de departe"

Ce lectură ar fi fost mai potrivită pentru un nou început dacă nu Eliade? De fiecare dată când citesc ceva de Eliade am o bucurie neexplicată, scrisul nu e niciodată pompos, dar de o superioritate neîndoielnică. La fel de mult ca Eliade mi-a plăcut când am citit "Pendulul lui Foucault" de Umberto Eco. Şi totuşi atunci când citesc Eliade mă încearcă o stare de neputinţă, o nemulţumire cauzată de imposibilitatea înţelegerii depline. 

 Vorbeam cu puţin timp în urmă despre încercarea de ieşire din timp şi spaţiu, tema romanului "Noaptea de Sânziene". Nici "Secretul doctorului Honigberger" nu face excepţie de la această temă. Cartea este una despre asceză, practici yoga, levitaţie, transcendenţă, catalepsie, despre accesul la conştiinţa permanentă ("Conştiinţa omului normal este despicată brutal prin somn şi nimeni nu-şi păstrează continuitatea fluxului mental când adoarme, nimeni nu se ştie adormit şi nimeni nu-şi continuă, lucid, gândirea în somn") şi despre Shamballa (tărmul nevăzut). Dobândirea anumitor practici yoga este mai facilă decât stăpânirea şi manipularea acestora. Eliade vorbeşte şi despre etapa finală, invizibilitatea trupului.

Pentru un neiniţiat, informaţiile (în fapt, sumare şi insuficiente) despre aceste practici nu fac decât să sporească misterul şi dorinţa de cunoaştere.