A trecut ceva timp de cand n-am mai scris...În tot timpul ăsta, am citit câteva romane, dar n-am apucat să vorbesc despre ele. Din păcate nu le-am făcut nici fişă bibliografică, aşa încât dacă voi vorbi vreodată despre ele, va fi din memorie. Ce romane am citit? „Frankenstein”, „Manon Lescaut”, „Rusoaica”, „Elevul Dima dintr-a şaptea” (am recitit-o), „Corigent la limba română” (mai citisem o parte din ea într-o vacanţă de vară, în liceu), „Nuntă în cer” şi nu mai îmi amintesc ce...Acum citesc „Europolis” a lui Jean Bart.
M-am gândit de mult la articolul acesta, dar de-abia acum mi-am găsit timp şi chef să-l scriu. De ce comparaţia asta între mai multe romane? E foarte simplu. Dacă nu citeşti mai multe cărţi, nu ai cum să ajungi să le apreciezi. Dintre cele trei romane, îl prefer pe primul. Mă regăsesc cel mai mult în „Romanul adolescentului miop” (RAM) al lui Mircea Eliade. În plus, în liceu dezvoltasem o pasiune pentru opera lui Eliade. Astăzi însă, din tot ce am citit de Eliade îmi amintesc doar frânturi, ca nişte visuri care odată cu zorile se înceţozează şi devin imposibil de reprodus. Cu toate că toate cele 3 romane tratează acelaşi subiect - adolescenţa, gradul de verosmilitate e diferit. Perioada adolescentină este relatată cel mai realist în RAM. După ce l-am citit, bineînţeles că am citit si „Un om sfârşit” al lui Giovanni Papini (cei care l-au citit, poate mă înţeleg). În acleaşi an în care am citit RAM, am citit şi „Elevul Dima...” de Drumeş.
Dacă aş fi fost întrebată acum 8 ani, ce aş fi preferat dintre aceste 2 romane, aş fi răspuns probabil că îl prefer pe cel de-al doilea. După ce l-am recitit, prin iunie a.c., am suferit fireasca dezamăgire. Îmi plăcea Drumeş, pentru că scria pe placul oamenilor „săraci cu duhul”, din care făceam şi eu parte într-un timp. Am citit de 2 ori „Invitaţie la vals” şi am bocit mai mult după Tudor decât după Mihaela. Am citit şi „Scrisoare de dragoste”, dar îmi place mai mult invitaţia....Mihail Drumeş mi-a făcut impresia că suferă de lipsa sentimentului de realizare...Ca noi toţi de altfel. El nici n-o spune pe faţă, nici n-o ascunde prea bine. Cred că toţi eroii săi sunt produsul a ceea ce şi-ar fi dorti el să fie: foarte deştept, cu mult succes la femei, curajos şi suferind toată viaţa de pe urma unei femei sau murind din cauza ei. Romanul lui, „Elevul Dima dintr-a şaptea” e plin de umor şi foarte fantezist. Într-un fel, el depăşeşte limitele realităţii. Expediţia transoceanică, ARPET-ul, scandalul de la şcoală, încercarea nereuşită de sinucidere, întâlnirea peste câţiva ani cu femeia pe care o iubise şi pe care o crezuse moartă – toate acestea sunt puţin exagerate. Cartea poate plăcea unui tânăr de 14-15 ani, care trăieşte din imaginaţie şi care nu a experimentat încă perioada tinereţii. Şi mie mi-a plăcut, atât de mult încât începusem să vorbesc de economiile sub numele de ARPET.
În final..Ion Minulescu şi romanul său autobiografic „Corigent la limba română”. Personajul principal al romanului este prototipul de adolescent pe care toţi bărbaţii ar dori să-l experimenteze. Nu are probleme în ceea ce priveşte cuceririle sau experienţele sexuale. Nu suferă mult după femei, mai mult le foloseşte. Rămâne repetent din cauza sincerităţii cu care îşi argumentează părerile. Deşi talentat la această materie, în timpul examenului trăieşte o revelaţie în ceea ce priveşte descrierea neplauzibilă din poezia „Umbra lui Mircea...La Cozia”, revelaţie pe care o anunţă cu glas tare. Îndrăzneala sa este aspru pedespită, fiind lăsat corigent la limba română. Atât în romanul lui Minulescu, cât şi în cel al lui Drumeş, un coleg de clasă al eroului se sinucide din dragoste. În cazul lui Drumeş, întâmplarea e povestită cu mult patetism şi poate stoarce multe lacrimi de la cititor. La Minulescu, primează sentimentul de milă faţă de băiatul cizmarului care a îndrăznit să-şi îndrepte privirea spre fata prefectului.
Nu mai dezvălui nimic... Vă recomand doar să le citiţi, dacă nu aţi făcut-o încă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu