Luli

Coliba unchiului Tom – de care parte aş fi fost?

2011-12-07T01:38:00.001-08:00

Câteva cuvinte despre carte: un romandespre sclavie şi despre singura motivaţie a negrilor sclavi de a trăi –credinţa. Inutil să menţionez că am suferit la fiecare pagină în care eradescrisă umilinţa şi suferinţa la care erau supuşi acei oameni. Atunci când evorba de categorii sociale dezavantajate mă întreb de fiecare dată de careparte aş fi fost eu? Sigur că privind retrospectiv e uşor să empatizezi şi săfii de partea celor care suferă. Cum aş fi fost oare în acele perioade, cândexista o anume constrângere socială, riscuri pentru cei care se împotriveau regulilormajoritare? Aş fi fost oare stăpânul care îşi loveşte negrii fără milă, le-aşfi vândut copiii? Apropo de filmul „The help” - Nu i-aş fi permis menajerei deculoare să-mi folosească baia? Oare în perioada comunistă aş fi avut curajulsă-mi spun ideile, chiar dacă ele erau în contradicţie cu regimul politic,asemeni oamenilor de ştiinţă care au avut acest curaj cu preţul de a ficondamnaţi şi închişi? Oare acum căror reguli şi nedreptăţi mă supun de bunăvoie,pentru a nu ieşi din „normalitate”?

PS. Deşi oficial e iarnă, afară e încătoamnă (totuşi nu ca în poză, care a fost făcută cam acum o lună)....

Întindeţi o mână de ajutor!

2011-10-20T10:00:00.000-07:00

Rezonez mult încazul suferinţei lui Cătălin, pentru că mi-a fost coleg de facultate, şi pentrucă visurile noastre sunt aceleaşi: să devenim medici şi să putem să întindem omână de ajutor celor în suferinţă. Şi pentru că şi el, ca şi mine, ca şi restulcare suntem sănătoşi, ar trebui să poată să-şi urmeze visul. Din nefericire, oboală cumplită (o formă rară si agresiva de cancer) îi pune acum obstacole, la scurt timpde la absolvire. Intraţi pe site-ul drcatalinsandu.wordpress.com, unde sunt mai multe detalii despre boala de care suferăşi modul în care puteţi să-l ajutaţi. Am pus mai jos un filmuleţ cu fotografiicu el şi prietenii lui, din care puteţi să-l cunoaşteţi măcar puţin. Nurămâneţi indiferenţi, ajutaţi-l!

Paradisuri artificiale

2011-09-17T10:31:00.000-07:00

„Âme curieuse qui souffres

Et va cherchant ton paradis”

Cu toţii căutăm paradisuri artificiale. Oare de ce? Pentru că ni se spune dintotdeauna că există un Paradis, pe care însă nu îl întâlnim. Aşteptând Paradisul, lumea asta ne dezamăgeşte. Acceptăm surogate, adică paradisuri artificiale. Dependenţe care ne oferă retrageri din realitate. Cu cât sunt mai dese aceste retrageri cu atât vrem mai puţin să revenim la lumea reală. Ne pierdem identitatea. E greu să accepţi o lume imperfectă, după ce, în copilărie ţi se citeau poveşti cu zâne în care credeai. Şi poate încă mai crezi. Iluzii pe care le perpetuăm, probabil crezând că dacă noi nu am descoperit Paradisul, le vom oferi generaţiilor viitoare o şansă să-l descopere. Aud zi de zi oameni care judecă dependenţii, de droguri, ţigări, băutură, orice... Oamenii aceştia, pe post de judecători – au ei oare vreun drept să critice viaţa şi viciile celorlalţi? Oare nu suferă de nicio dependenţă? Nu caută şi ei paradisuri artificiale în alte lucruri? Internet, televizor, partener de viaţă, bani etc. Am citit acum ceva timp o carte a lui Baudelaire „Les Paradis artificiels”, în care vorbeşte de droguri şi băutură, dependenţă şi legătura acesteia cu arta. E o carte destul de dificil de citit, pe care nu am apucat să o termin. Poate într-o zi.... Baudelaire însuşi a fost un consumator de droguri, probabil că experienţele avute l-au determinat să scrie această carte. Titlul, şi mai puţin conţinutul m-a inspirat să scriu articolul. Spor la citit, indiferent ce citiţi! Şi cât mai puţin timp acordat dependenţelor, chiar dacă acestea vă transformă în poeţi!

Femeia la 30 de ani

2011-07-19T10:54:00.000-07:00

„A cugeta, atunci când ar trebui să simţi, este tipic sufletelor fără aripi”

Un profesor de-al meu de la facultate (facultate care nu are legătură cu literatura!) spunea că suntem oarecum sufocaţi de Cărtărescu (pe care fireşte nu îl plăcea), că acum citim „De ce iubim femeile?” şi am uitat de Balzac. Şi, îi dau dreptate, deşi nu am citit cartea aceea a lui Cărtărescu (un sfert de roman – de data asta cred că expresia cu esenţele tari care se păstrează în cutii mici nu se potriveşte!). Am citit unele cărţi şi poezii de Cărtărescu şi mi-am dat seama că stiulul mă oboseşte, mă pierde.

Am citit „Femeia la 30 de ani” pe la liceu. Ca orice copil care îşi doreşte să devină adult mai repede şi eu îmi doream să ajung o femeie la 30 de ani. După ce am citit cartea am schimbat data căsătoriei mele de la 24 de ani (pe care o stabilisem la grădiniţă) cu cea de 30 de ani!!! Slăbiciunea mea! Eram destul de conservatoare, dar şi impresionabilă. Ce bine că pe parcurs am înţeles că unele lucruri nu trebuie plănuite cu atâta rigiditate! Am început să înlocuiesc gândirea cu simţirea, ca să-mi recapăt aripile.

Cartea debutează cu un capitol oarecum anticipativ. Necunoaşterea şi imaginaţia ne face să creăm calităţi şi să vedem fericire acolo unde alţii experimentaţi ştiu sigur că nu există. Poate că viaţa nu ar mai fi atât de dezamăgitoare dacă am reuşi să ţinem cont de experienţa celorlalţi. Oamenii se încăpăţânează însă să creadă că sunt speciali şi uneori preferă să simtă atunci când ar trebui să cugete!

În roman, cel mai mult mi-a plăcut comparaţia dintre fată şi femeie. Ciudat e că şi atunci când eram fată şi după ce am devenit femeie, mi-am dorit să fiu femeie. Fetele sunt ignorante, iubesc din neşţiinţă, oferă o singură victorie, după care-şi pierd farmecul. Femeile cunosc atâtea mijloace de a face un bărbat fericit, oferă atâtea plăceri, iubesc şi apreciază cu totul alte calităţi, înţeleg dragostea şi atracţia. Fata vrea să cunoască, e lipsită de iniţiativă, femeia e plină de surprize. Dacă prima cedează, cea de-a doua alege (alegere care se dovedeşte măgulitoare).

Niciodată nu am putut înţelege de ce unii bărbaţi s-ar putea simţi flataţi să aibă iubite virgine, neexperimentate. Probabil pentru că nu au reuşit să cunoască femeia la 30 de ani!

Legat de poză – e făcută de mine în străinătate, la un magazin de genţi şi pantofi. Să nu uităm că femeia e înainte de toate plină de cochetării!

Cartea de la San Michele

2011-04-20T05:43:00.000-07:00

„Nu dăruieşti nimic oamenilor dacă nu te dăruieşti pe tine. Ceea ce păstrezi pentru tine vei pierde, iar ceea ce dăruieşti, al tău rămâne pe veci. ”

Ca aproape toţi oamenii care mai citesc literatură am început destule cărţi pe care nu am fost în stare să le duc la capăt sau pentru care credeam că nu merită să-mi pierd vremea. Aşa s-a întâmplat şi cu cartea lui Axel Munthe „Cartea de la San Michele”, pe care din fericire am apucat să o iau a doua oară în mână la interval de vreo 3 ani. Îmi place să cred că mi-am mai educat gusturile pentru lectură odată cu trecerea timpului. E o carte autobiografică, o carte care vorbeşte despre ce înseamnă cu adevărat profesia de medic. Autorul de origine suedeză Axel Munthe, discipol al lui Charcot la Salpetriere, pasionat de neurologie, medic renumit în lumea bună a Parisului din acea vreme împărtăşeşte o parte din aventurile şi trăirile sale în această carte.

Vorbind despre victoriile morţii şi înfrângerile sale, spune: „La început, când ea (moartea) sta victorioasă de o margine a patului şi eu neputincios de cealaltă margine, nu prea o luam în seamă. Pe-atunci viaţa însemna totul pentru mine, ştiam că misiunea mea încetează când începea a ei şi obişnuiam să-mi întorc doar faţa de la sinistra mea colegă, înciudat de înfrângere. Dar pe măsură ce mă obişnuiam cu ea, o pândeam cu atenţie crescândă şi cu cât o vedeam mai mult, dorinţa mea de a o înţelege sporea. Am început a-mi da seama că avea partea ei de muncă aşa cum o aveam şi eu pe a mea, misiunea ei de îndeplinit ca şi mine, că la urma urmei eram camarazi; că atunci când bătălia pentru viaţa unui om lua sfârşit şi ea câştiga, era mult mai bine să ne privim fără de teamă drept în ochi şi să fim prieteni. Mai târziu, a venit o vreme când o socoteam singura mea prietenă, când o doream şi aproape o iubeam, deşi ea nu părea să mă ia în seamă. Câte nu m-ar putea învăţa dacă aş fi în stare să citesc pe întunecatu-i chip! Câte goluri în sărăcăcioasele mele cunoştinţe asupra suferinţelor omeneşti n-aş fi putut împlini. Ea era singura care citise ultimul capitol ce lipsea din tratatele mele de medicină, în care totul se explică, unde se găsesc soluţiile tutror enigmelor şi sunt date răspunsuri tuturor întrebărilor! ”

Era convins că aprecierea şi căutarea de care se bucura se bazau pe încrederea pe care le-o inspira pacienţilor, o calitate despre care spune el că reprezintă secretul reuşitei în practica medicală. El argumetează şi ideea potrivit căreia medicii nu ar trebui să accepte plăţi de la pacienţi, deoarece nu trebuie confundaţi cu negustorii sau hienele, considerând profesia de medic ca o misiune sacră.

Ei bine, de unde titlul cărţii? Axel Munthe s-a îndrăgostit de insula Capri din Italia, unde şi-a dorit să se retragă. Banii pe care i-a strâns i-a folosit pentru restaurarea unor ruine antice descoperite pe insula Capri şi a creat ceea ce există şi astăzi – vila San Michele (www.sanmichele.org).

Este o carte extarordinară, una dintre preferatele mele şi o recomand mai ales celor care şi-au dorit să devină medici dar şi-au pierdut motivaţia.

Un ramito de violetas

2010-08-04T10:27:00.000-07:00

Un cântec inspirat parcă din cartea „Lorelei”, doar că aici el îi trimite ei scrisori anonime....

Guy des Cars şi femeile din cărţile sale

2010-08-03T06:29:00.000-07:00

Stau in faţa calculatorului şi mă gândesc despre ce carte să vorbesc...Am să scriu câteva vorbe despre Guy des Cars (Guy Augustin Marie Jean de Pérusse des Cars, numele complet), un jurnalist şi scriitor francez din secolul XX. Îmi amintesc că eram la scoală (prin clasele 1-4) şi că mă uitam mereu in bibliotecă la cărţile pe care le aveam (mărturisesc că şi azi sunt titluri imprimate in memorie care au ramas doar titluri...) si că mereu zăream o carte a lui des Cars („Bruta”), pe care nu am citit-o nici până în ziua de azi. Noroc cu anticariatele care mai scot la vânzare şi cărţi în limbi străine, cărţi care nu mai folosesc unora la nimic (poate doar pentru a primi în schimb nişte bani cu care să trăiască sau să-şi cumpere o bere pentru a-şi întreţine dependenţa)! Ei bine, într-una dintre vizitele mele prin aceste magazine de cărţi vechi, din dorinţa (veche şi ea!) de a-mi perfecţiona franceza, m-am oprit la raftul cu literatură franceză şi mi-am cumpărat o carte de de Guy de Cars. Prima pe care mi-am cumpărat-o a fost şi cea care mi-a plăcut cel mai mult (am citit doar 3 din vasta colecţie de romane ale scriitorului). Este vorba despre „Sang d’Afrique” (probabil „Sânge african” în română), o carte despre iubirea dintre o blondă franţuzoaică şi un african. Am mai citit apoi „La tricheuse” şi „La corruptrice”. Stilul e un pic amestecat. Un fel de Sandra Brown mai „soft” (nu vă grăbiţi cu criticile!) cu tente poliţiste şi final fericit, destul de plăcut însă la lectură. Multe dintre cărţile sale au tiluri la genul feminin sau vorbesc de cele mai multe ori despre femei: pasionale, frustrate, ambiţioase, frumoase sau îndrăgostite. Vă doresc să aveţi parte de o lectură plăcută în aceste zile de vară fierbinte!

A fi sau a nu fi la modă?

2010-06-18T08:16:00.000-07:00

Există un trend în orice, indiferent de perioada de timp despre care vorbim. Există de asemenea 2 mari categorii de oameni la modă: prima categorie, care e majoritară şi care adoptă stilul la modă şi ce a de-a doua categorie (fireşte minoritară!), care nu adoptă stilul la modă tocmai din dorinţa de a nu fi asimilată cu prima categorie. Mircea Cărătrescu descria cea de-a doua categorie ca fiind un snobism invers. Deja cred că nu se mai inţelege nimic din ce-am vrut să spun, de aceea o să exemplific, şi cum altfel decât vorbind despre literatură?! În ultima perioadă au fost foarte la modă romanele lui Paulo Coelho, de altfel dacă deschideai televizorul şi vedeai vreo „vedetă” citind ceva, atunci când arăta coperta cărţii (şi sigur o arăta la cameră) se putea observa unul dintre faimoasele titluri: „11 minute”, „Veronica se hotărăşte să moară”, „Alchimistul” şi nu mai ştiu ce...Ei bine, persoanele din a doua categorie refuză cu îndârjire să-l citească pe Coelho, fără măcar să ştie cum scrie (Acest articol nu este o pledoarie pentru literatura lui, mai ales că nu face parte dintre scriitoriii mei preferaţi!). După ce o să înceapă să se uite de Coelho, aceşti oameni vor fi primii care vor începe să-l citească. Este tendinţa oamenilor „speciali, profunzi” de a se reîntoarce la lucrurile demodate: dacă azi se ascultă doar house, eu am să ascult Edith Piaf, dacă astăzi se citeşte Cărtărescu, Coelho, Saramago, eu o să mă apuc de Dostoievski, dacă astăzi fetele fac sex înainte de căsătorie eu am să mă mărit virgină etc...Într-un timp şi lucrurile acestea erau la modă, doar că au fost înlocuite de altele. În afară de tendinţa aceasta spre demodat, persoanele „superioare” au şi prejudecata că le plac lucrurile demodate pe care le vor face, dinainte de a le cunoaşte: Dostoievki sigur îmi va plăcea, trebuie să-mi placă! Sigur, gusturile se discută! Există lucruri frumoase şi interesante cu recunoaştere universală. Probabil că e foarte greu de a ieşi din timpul istoric, de a te rupe de realitate şi de a trăi doar în funcţie de tine. Eliade vorbeşte în romanul „Foret interdite – Noaptea de sânziene” despre ieşirea din timp, pe care eroul ajunge să o atingă într-un fel. Gusturile pe care le avem şi lucrurile pe care le facem ar trebui să nu ţină cont de ce este în prezent sau de ce a fost în trecut. Să nu fim anticari doar dintr-un snobism invers! Să încercăm să judecăm şi să apreciem just tot ce ne înconjoară şi să alegem ce ne place şi ce nu după ce am experimentat. Să nu catalogăm nimic din ceea ce nu cunoaştem!

„Romanul adolesentului miop”, „Elevul Dima dintr-a şaptea” sau „Corigent la limba română”?

2009-08-24T14:53:00.000-07:00

A trecut ceva timp de cand n-am mai scris...În tot timpul ăsta, am citit câteva romane, dar n-am apucat să vorbesc despre ele. Din păcate nu le-am făcut nici fişă bibliografică, aşa încât dacă voi vorbi vreodată despre ele, va fi din memorie. Ce romane am citit? „Frankenstein”, „Manon Lescaut”, „Rusoaica”, „Elevul Dima dintr-a şaptea” (am recitit-o), „Corigent la limba română” (mai citisem o parte din ea într-o vacanţă de vară, în liceu), „Nuntă în cer” şi nu mai îmi amintesc ce...Acum citesc „Europolis” a lui Jean Bart.

M-am gândit de mult la articolul acesta, dar de-abia acum mi-am găsit timp şi chef să-l scriu. De ce comparaţia asta între mai multe romane? E foarte simplu. Dacă nu citeşti mai multe cărţi, nu ai cum să ajungi să le apreciezi. Dintre cele trei romane, îl prefer pe primul. Mă regăsesc cel mai mult în „Romanul adolescentului miop” (RAM) al lui Mircea Eliade. În plus, în liceu dezvoltasem o pasiune pentru opera lui Eliade. Astăzi însă, din tot ce am citit de Eliade îmi amintesc doar frânturi, ca nişte visuri care odată cu zorile se înceţozează şi devin imposibil de reprodus. Cu toate că toate cele 3 romane tratează acelaşi subiect - adolescenţa, gradul de verosmilitate e diferit. Perioada adolescentină este relatată cel mai realist în RAM. După ce l-am citit, bineînţeles că am citit si „Un om sfârşit” al lui Giovanni Papini (cei care l-au citit, poate mă înţeleg). În acleaşi an în care am citit RAM, am citit şi „Elevul Dima...” de Drumeş.

Dacă aş fi fost întrebată acum 8 ani, ce aş fi preferat dintre aceste 2 romane, aş fi răspuns probabil că îl prefer pe cel de-al doilea. După ce l-am recitit, prin iunie a.c., am suferit fireasca dezamăgire. Îmi plăcea Drumeş, pentru că scria pe placul oamenilor „săraci cu duhul”, din care făceam şi eu parte într-un timp. Am citit de 2 ori „Invitaţie la vals” şi am bocit mai mult după Tudor decât după Mihaela. Am citit şi „Scrisoare de dragoste”, dar îmi place mai mult invitaţia....Mihail Drumeş mi-a făcut impresia că suferă de lipsa sentimentului de realizare...Ca noi toţi de altfel. El nici n-o spune pe faţă, nici n-o ascunde prea bine. Cred că toţi eroii săi sunt produsul a ceea ce şi-ar fi dorti el să fie: foarte deştept, cu mult succes la femei, curajos şi suferind toată viaţa de pe urma unei femei sau murind din cauza ei. Romanul lui, „Elevul Dima dintr-a şaptea” e plin de umor şi foarte fantezist. Într-un fel, el depăşeşte limitele realităţii. Expediţia transoceanică, ARPET-ul, scandalul de la şcoală, încercarea nereuşită de sinucidere, întâlnirea peste câţiva ani cu femeia pe care o iubise şi pe care o crezuse moartă – toate acestea sunt puţin exagerate. Cartea poate plăcea unui tânăr de 14-15 ani, care trăieşte din imaginaţie şi care nu a experimentat încă perioada tinereţii. Şi mie mi-a plăcut, atât de mult încât începusem să vorbesc de economiile sub numele de ARPET.

În final..Ion Minulescu şi romanul său autobiografic „Corigent la limba română”. Personajul principal al romanului este prototipul de adolescent pe care toţi bărbaţii ar dori să-l experimenteze. Nu are probleme în ceea ce priveşte cuceririle sau experienţele sexuale. Nu suferă mult după femei, mai mult le foloseşte. Rămâne repetent din cauza sincerităţii cu care îşi argumentează părerile. Deşi talentat la această materie, în timpul examenului trăieşte o revelaţie în ceea ce priveşte descrierea neplauzibilă din poezia „Umbra lui Mircea...La Cozia”, revelaţie pe care o anunţă cu glas tare. Îndrăzneala sa este aspru pedespită, fiind lăsat corigent la limba română. Atât în romanul lui Minulescu, cât şi în cel al lui Drumeş, un coleg de clasă al eroului se sinucide din dragoste. În cazul lui Drumeş, întâmplarea e povestită cu mult patetism şi poate stoarce multe lacrimi de la cititor. La Minulescu, primează sentimentul de milă faţă de băiatul cizmarului care a îndrăznit să-şi îndrepte privirea spre fata prefectului.

Nu mai dezvălui nimic... Vă recomand doar să le citiţi, dacă nu aţi făcut-o încă!

Concurs

2009-08-03T12:16:00.001-07:00

Particip la Concursul LG, organizat pe blogul lui Bobby Voicu, concurs in urma caruia pot castiga un monitor LG M2294 cu tunner TV incorporat si diagonala de 22 inch.

Michael Jackson a murit….

2009-06-30T12:02:00.000-07:00

Ştiu că este cel mai vehiculat subiect de ştire din ultimele zile şi că toată lumea încearcă să facă audienţă pe seama lui. Eu nu vreau asta şi chiar dacă aş vrea, nu aş avea niciun rezultat pentru că blogul meu nu e în topul căutărilor. Vroiam doar să marchez cumva momentul şi să-mi manifest tristeţea. Eu am aflat vestea vineri dimineaţa, mergând cu autobuzul. Am fost şocată şi am suferit. Şi eu ca mulţi alţii credeam că Michael va trăi veşnic. Dar n-a fost să fie...Prima dată când a venit în România şi când am auzit de el eram la grădiniţă. Dar asta nu mă împiedică să-mi amintesc. Vârsta nu m-a împiedicat nici atunci să văd înregistrarea concertului de la Bucureşti. Câţi ani au trecut! De ce-mi pare rău? Pentru că o parte a memoriei mele afective se leagă de cântecele lui. Pentru că numele lui îmi aminteşte de vremuri trecute, de copilărie. Pentru că a fost un megastar şi pentru că a depăşit mediocritatea, dar această superioritate i-a adus şi sfârşitul. Pentru că a fost o persoană sensibilă şi cu multe suferinţe sufleteşti, pe care nu a reuşit să şi le rezolve. Nu trebuie să-ţi placă neapărat cântecele lui ca să suferi că a murit sau ca să-l apreciezi. Mă doare mai ales că nimănui i-a părut rău să-l vadă cum se distruge, că nimeni nu i-a sesizat frustrările şi că nimeni nu l-a ajutat necondiţionat. În fine, Dumnezeu să-l odihnească!
Am ataşat un link de la o melodie de-a lui care mă emoţionează puternic „Heal the world”: http://www.youtube.com/watch?v=iQ6wupB-5Fs

Sunt provinciala!!!

2009-05-17T11:43:00.000-07:00

Tristan Tzara - Vacanţă în Provincie

Pe cer păsările nemişcate
Ca urmele ce lasă muştele
Stau de vorbă servitori în pragul grajdului
Şi-au înflorit pe cărare rămăşitele dobitoacelor

Trece pe stradă domnul în negru cu fetiţa
Bucuria cerşetorilor la înserare
Dar am acasă un Polichinelle cu clopotei
Să-mi distreze întristarea când mă-nşeli

Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Spune-mi, servitoare bătrâna, ce era odată ca niciodată,
Şi tu verişoară cheamă-mi atenţia când o să cânte cucul

Să ne coborâm în râpa
Care-i Dumnezeu când cască
Să ne oglindim în lacul
Cu mătăsuri verzi de broască

Să fim săraci la întoarcere
Şi să batem la uţa străinului
Cu ciocul păsărilor în coaja de primăveri
Sau să nu mai mergem nicăieri
Doliu alb la fecioara vecinului.

Azi nu mai fac niciun comentariu... Îmi place mult poezia asta, pe care am descoperit-o de curând şi m-am gândit că poate o să le placă şi altora sau poate o ştiu şi le-a plăcut dinainte de a o citi aici.

A fost o vreme...

2009-05-15T13:22:00.000-07:00

"Pe harfa rasturnata a ierburilor tale, Vara, trupul si sufletul meu sunt inceputul unui mare cantec si tremurul mainii care-l cauta"

A fost o vreme cand citeam "Lorelei" si eram fermecata, cand alergam la fel ca si ea in iarba, vara la tara. A fost o vreme cand nici nu auzisem de mess, cand intalnirile si conversatiile se faceau "face to face", cand nu aveam nevoie de camera web ca sa ne vedem, cand totul se facea pe bune. A fost o vreme cand vorbeam la telefonul fix cu colega de banca si mai ales dupa ora 8, cand era mai ieftin. A fost o vreme fara mobile, fara cartele si fara oferte de abonamente. A fost o vreme cand efortul de a merge intr-un anume loc pentru a ne intalni cu prietenii ni se parea placut. A fost o vreme cand petreceam serile in aer liber sau cu o carte in mana, nu in fata unui laptop. A fost o vreme cand nu eram la curent cu stirile si cand uitam parola de la adresa de yahoo facuta de vreun coleg de clasa. A fost o vreme cand ascultam muzica la casetofon si cand inregistram pe casete melodii date la radio. A fost o vreme fara mp3 -uri, fara oameni cu casti in urechi, izolati in metrou si chiar a fost o vreme fara metrou si fara pensionari in autobuze care te ridica de pe scaun. A fost o vreme cand mergeam pe jos la scoala si ajungeam repede. A fost o vreme cand eu eram Luli, cand adolescenta poposise in viata mea. M-a luat pe nepregatite, am trait-o fara sa stiu ca era acolo, mi-am dat seama abia dupa ce s-a sfarsit. S-a dus si bacalaureatul cu toate emotiile lui, asa ca am depasit perioada Luli. Timpurile acelea pline de romane, timp liber si iubiri neimpartasite sunt nepretuite. Prieteniile si confesiunile au ramas si ele in urma. Maturitatea e o povara grea si dificil de acceptat. Lorelei a plecat, cu tot farmecul pe care il avea. Cat de incantator si emotionant era romanul in adolescenta si cat de neverosimil imi pare astazi. Poate ca si din cauza ca nu ma mai regasesc in Luli, pentru ca varstele noastre nu mai coincid. Romanele sunt si ele scrise pentru anumite categorii de oameni si de varste. Daca nu le-ai citit la o anumita varsta, nu le mai citi de loc!
Trupul si sufletul meu au ajuns deja la strofa a doua a cantecului....

Am revenit!

2008-11-24T11:45:00.000-08:00

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris pe blog, mai ales ca trebuia sa continuu comentariul la "Jane Eyre" pe care l-m promis, dar timpul asta care nu-mi da pace si se scurge cu atata repeziciune...Si acum sunt obosita, dupa o zi plina, dar mi-am propus sa scriu ceva in seara asta, pentru ca nu-mi doresc sa treaca luna noiembrie goala, lipsita de lectura! Vreau ca lumea sa aloce o mica parte din timp lecturii, sa citeasca macar o carte pe luna, iar daca mesajele mele constituie o motivatie, un imbold chiar si pentru un singur om, asta nu ma poate face decat fericita! Dupa cum am mai spus, nu am studii de specialitate si nici nu ma consider talentata in domeniu, eu doar incerc sa-mi exprim parerea legata de o carte citita si vreau la randul meu sa aud si versiunile celorlati. Mai am foarte putin de citit la un roman care se numeste "Sotia calatorului in timp" si astept cu nerabdare sa-l comentez! Dupa o cautare pe google mi-am dat seama ca exista si un film dupa "Time Traveler's Wife", cu o actrita care mie imi place foarte mult: Rachel McAdams (in caz ca numele asta nu va spune nimic, este vorba de actrita care a jucat rolul principal din The notebook). Filmul nu a fost inca lansat, dar astept cu sufletul la gura momentul, pentru a-l urmari. Dupa cum spuneam, n-am uitat nici de Jane Eyre, asa ca pregatesc si o continuare a comentariului acestei carti. In fine, va urma...in curand!

„Jane Eyre” – Charlotte Bronte

2008-10-17T13:11:00.000-07:00

„Resurgam” - „Voi învia”

Jane Eyre - cu sigurantă că acest nume vă este familiar, chiar dacă vă aduce aminte de o carte sau de un film. E bine însă de stiut că filmul a urmat cărtii si nu invers. Eu am văzut prima dată filmul, cu ceva ani în urmă, iar de curând mi-am cumpărat cartea de la anticariat cu numai 2 RON!!! Sper că sunteti de acord cu mine că această carte valorează cu mult mai mult decât am dat eu pe ea (e foarte adevărat că nu se află într-o stare exceptională, dar e ok). Eu am văzut filmul realizat în 1996, nu si pe cel din 2006. Am văzut de curând niste scene pe youtube, dar îl prefer în continuare pe primul. E mai în concordantă cu imaginea pe care mi-am făcut-o citind cartea. Am o usoară impresie că varianta din 2006 e făcută superficial. Fireste că mai există si alte versiuni de filme realizate în trecut, dar la care nu am avut încă răbdarea si nici timpul să mă uit...

Sunt foarte ocupată în acestă perioadă. „Jane Eyre” am citit-o în micile perioade de răgaz, în metrou, chiar si la unele cursuri care mă plictiseau. Îmi doresc asa de mult să am timp să citesc beletristică si încerc pe cât posibil să-l fructific în acest sens. Dar să revenim....Acest articol se dorea a fi un comentariu al unei cărti, si nu o destăinuire, dar nu m-am putut abtine. Mi-as dori din toată inima ca oamenii să-si dezvolte gustul pentru literatură, să îsi facă timp pentru sufletul lor, să lase televizorul si să citească o carte.

Jane Eyre e o carte pe care o citesti cu plăcere, pentru că e scrisă frumos. E o carte de dragoste, fără să se integreze însă în tipare. Nu vă gânditi cumva că ar semăna cu best-seller-urile Sandrei Brown (într-o bună zi sper să am ocazia să le discut si pe acestea aici pe blog!). E o carte din care nu lipsesc conventionalismele vremii, dar tocmai acestea o fac atât de atrăgătoare. În roman fantezia se îmbină cu lucrurile ordinare, firesti.

Jane Eyre este o orfană, ai cărei părinti au murit din cauza tifosului, care ajunge în casa sotiei unchiului său, doamna Reed. Este o fată plăpândă, mereu dojenită si căreia mereu i se reprosează că trăieste din mila altora. Doamna Reed, împreună că cele două fiice ale sale, Georgiana si Eliza si fiul, John nu stiu decât să-si manifeste dispretul fată de copilul de 10 ani ce trăieste cu ei. Pentru că doamna Reed nu o mai suportă în casa sa, hotărăste să o trimită pe Jane la un fel de pension, Lowood. La Lowood, Jane îsi face prietene (Helen, domnisoara Temple), ia lectii de franceză si de desen si capătă multe alte cunostinte. Datorită cunostintelor pe care le posedă, Jane reuseste să rămână la Lowood timp de 2 ani, ca si profesoară, după terminarea scolii. Desi la pension Jane îsi recapătă încrederea în sine si trăieste experiente frumoase, ea simte că este îngrădită, are nevoie de un alt mediu, de o altă lume. Ca urmare a acestei dorinte, Jane ajunge guvernantă la Thornfield, la o fetită pe numele de Adele. Adele este pupila domnului Rochester, stăpânul domeniului. Cu timpul Jane se îndrăgosteste de Edward Rochester, care la rândul său îi împărtăseste sentimentele. Va continua.......

Răspuns la comentariul Tinei

2008-10-12T03:35:00.000-07:00

Am făcut o exceptie în ceea ce priveste răspunsul la comentariile celor care intră pe acest blog, si anume am răspuns printr-un articol. Motivatia este una de suflet, fiind legată de unele sentimente pe care le-am trăit în trecut. Sper că articolul va atrage cât mai multe păreri bune, si voi fi lipsită de critici. Cu toate acestea, dacă doriti să postati critici, vă invit să o faceti. Sunt deschisă la acceptarea tuturor opiniilor, cu conditia ca argumentele să fie pertinente.
"interesant mod de a vedea cartea "lorelei" ! trebuie sa recunosc ca mult mai rational ...decat am comentat eu cand aveam varste apropiate .....
am citit- o prima oara cand aveam 17 ani si am suferit .....ca orice adolescenta pentru sfarsitul brutal al iubirii celor doi prin disparitia eroinei ...(asa vedeam eu atunci!-vedeam iubire, mancam iubire, traiam iubire si tot asa, pierzand esenta... )
am recitit-o dupa 24 de ani aseara am terminat-o ( am recitit-o cu o viteza uluitoare nici mie nu mi-a venit sa cred!) si acum n-as mai lasa-o pe lorelei sa se marite la 18 ani in vecii vecilor ! indiferent de barbatul care ar curta-o si ar cere-o de nevasta ..."
Dragă Tina, trebuie să recunosc că nu mai am de ceva vreme 18 ani....dar nici nu mă despart prea multi ani de vârsta asta frumoasă. E bine că există o perioadă în viată când credem în iubiri absolute, eterne, în povesti frumoase. După ce toate grijile vietii ne coplesesc, rămânem totusi cu nostalgia acelor vremuri. Mereu se spune că tineretea este cea mai frumoasă parte a vietii fiecărui om. E drept că lipsa experientei ne face să alegem căi sub imboldul sentimentelor si mai putin sub al ratiunii. Important este să ne asumăm alegerile, să scăpăm de regrete si frustrări si să avem tăria să facem unele schimbări. E usor însă să dai sfaturi si e si mai usor să te complaci în anumite situatii. Să nu dăm cu piatra....asa e viata, iar noi ne încăpătânăm să nu credem că o trăim o singură dată, ne încăpătânăm să tinem cont de conventii, reguli s.a.m.d.
La fel ca Luli am iubit si eu un bărbat cu mult mai mare decât mine, aproximativ la aceeasi vârstă, dar l-am iubit în tăcere. Nu pot s-o condamn pe Luli, pentru că dacă situatia ar fi fost favorabilă m-as fi căsătorit si eu. Privind în trecut, îmi dau seama că ar fi fost o gresală, dar nu pot să-mi arog acest drept de a fi luat o decizie ratională pentru că în fapt, conjunctura a fost cea care a hotărât cursul evenimentelor.
Pentru a evita dezamăgirile, am să încerc pe viitor să nu mai recitesc romanele pe care le-am lecturat în adolescentă. Momentan pregătesc prezentarea unui alt roman si mă străduiesc să fie cât mai bună si s-o public cât mai repede. M-a bucurat mult citirea comentariul tău si te invit cu plăcere să facem schimb de păreri în continuare, la fel cum îi invit pe toti cei care ajung pe acest blog.

„Moromeţii” – Marin Preda

2008-09-16T09:26:00.001-07:00

„A te abţine e ca şi cum te-ar arunca cineva în apă, iar tu, deşi stii să înnoţi, nu vrei să te salvezi pe motiv că nu-ţi place să fii aruncat în apă” Marin Preda

Acum că a început şcoala mă încearcă nostalgiile din vremea liceului. Îmi amintesc de toate lucrurile pe care le făceam, de cărţile pe care le-am citit în acea perioadă, de iubirile de atunci. Aceste amintiri au o încărcătură emoţională foarte mare. Anii mei de liceu au fost prea puţini ca să-mi ajungă. Şi după cum am mai spus, pentru că a început şcoala, mi-am amintit de „Moromeţii” lui Preda pe care îi citeam fascinată în clasa a 11a. S-a întâmplat ca în acestă perioadă să moară şi Ştefan Iordache, cel care a jucat rolul eroului principal în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”. Pe la jumătatea lui agust, la venirea de la mare, de la Constanţa am citit pe drum o carte a lui Marin Preda „Imposibila întoarcere”. Toate aceste lucruri s-au suprapus şi m-au determinat să vorbesc despre Moromeţi. Am citit multe cărţi scrise de Marin Preda, dar încă nu „Cel mai iubit dintre pământeni”. Am reuşit să văd însă filmul anul acesta. Aş minţi dacă aş spune că îmi place la nebunie cum scrie. Moromeţii reprezintă însă o capodoperă literară, datorită felului în care e scrisă. Prima parte e plină de originalitate, umor şi talent literar. Pentru că talentul literar e cel care i-a asigurat succesul scriitorului. Preda nu foloseşte tehnici pentru a-şi împodobi romanul, nu recurge la tertipuri pentru a fi plăcut. Frumuseţea Moromeţilor vine tocmai din povestirea neşlefuită a vieţii petrecute la sat. După câte cunosc, Marin Preda nu are studii universitare, sau ceva de genul. Şi credeţi-mă că acest lucru se vede! Poate nu în „Moromeţii”, dar în „Viaţa ca o pradă” sau „Imposibila reîntoarcere”, Marin Preda încearcă să facă puţină paradă de erudiţie, erudiţie destul de slăbuţă ce-i drept. Îşi expune toate cărţile pe care le-a citit, tocmai dintr-o frustrare, pentru a riposta celor care îndrăznesc să-l conteste ca scriitor. Să nu vă închipuiţi că am ceva cu toată lumea. Doamne fereşte! Mi-e şi ruşine că am ajuns să-l critic pe Marin Preda, dar am şi eu dreptul la opinii. Şi ca să termin cu acuzaţiile, trebuie să adaug că al doilea volum al Moromeţilor a fost inspirat dintr-o carte a unui scriitor rus. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt vă invit s-o citiţi şi să discutăm. Cartea se cheamă „Pământ desţelenit” şi e scrisă de Şolohov. O să discut despre asemănările frapante dintre cele două cărţi când o să ajung la al doilea volum al Moromeţilor. Deocamdată o să vorbesc despre primul.....
Nu ştiu alţii cum sunt...dar eu pentru că am trăit o parte a copilăriei la ţară, „Moromeţii” a reuşit să mă sensibilizeze şi recunosc că l-am citit de două ori şi probabil că va fi cândva şi o a treia. Totul este atât de autentic încât nu ai cum să nu trăieşti o dată cu personajele, să nu participi la viaţa lor suferind sau bucurându-te. Ca majoritatea care l-a citit, trebuie să recunosc că eroul meu preferat a fost Moromete, deşi îmi plăcea şi Cocoşilă şi Ţugurlan. Ţugurlan a început să-mi placă din al doilea volum, datorită răzvrătirii lui împotriva primarului Aristide. Niculae nu-mi place în mod special. Poate că e demn de admiraţie, dar mie mi-e imposibil. Uneori mi se face milă de el. Am avut senzaţia că am avut unele trăiri asemănătoare. În romanul „Marele singuratic” care e o continuare a Moromeţilor, Marin Preda descrie apusul de soare. Numai cine nu a trăit la ţară nu poate înţelege frumuseţea acestei perioade a zilei şi însemnătatea ei. Pentru Niculae apusul soarelui însemna sfârşitul zilei de muncă, era singura parte din zi în care putea sta degeaba şi să privească cerul fără ca cineva din familie săţl strige pentru a-l trimite la vreo treabă. În unele zile petrecute la ţară la bunici am trăit aceeaşi senzaţie de aşteptare a apusului de soare. Primul volum se termină cu fraza „Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii”. Citind acest volum, trăieşti transformarea prin care trec personajele şi pe care nu ţi-o doreşti. Satul se schimbă, oamenii la fel. Este o evoluţie firească, dar liniştea de la începutul romanului dispare şi îţi lasă un gol în suflet.
Al doilea volum a fost puţin depărtat de la traseul iniţial. Probabil că Preda a fost o victimă a comunismului, care l-a determinat să modifice cursul vieţii personajelor sale. Scena morţii lui Ilie Moromete m-a făcut să plâng atât la prima citire cât şi la a doua. Deşi Moromete se transformase, el rămânea atracţia romanului, era motivaţia cititorului. Nu mi-am putut niciodată explica de ce toţii oamenii aceia trebuie să se schimbe, de ce nu rămân la fel. De fapt asta nu înţeleg nici în viaţa reală. Poate că şi eu mă schimb, dar nu îmi dau seama. Dar mereu simt că din cauza celor ce mă înconjoară trebuie să mă transform, iar transformarea mă face să sufăr.
Şi acum să vorbesc şi depre asemănările dintre „Moromeţii” şi „Pământ desţelenit”. Trebuie să recunosc că nu m-am documentat când a fost scrisă cartea rusească, aşa că s-ar putea ca inspiraţia să fi venit din partea romanului lui Preda. Pe lângă faptul că în „Pământ desţelenit” se vorbeşte despre formarea colhozurilor şi despre convingerea oamenilor de a se alătura acestor organizaţii, personajul principal are multe asemănări cu Niculae Moromete. În „Moromeţii”, Niculae e bătut când încearcă să ţină o cuvântare, la fel se întâmplă şi cu Davîdov – personajul principal al lui Şolohov. Acest personaj este foarte convins de ideologia pe care o promovează, la fel ca şi Niculae. Cele două personaje sfârşesc diferit: Davîdov moare, iar Niculae devine inginer agronom.
Aştept cu nerăbdare comentarii legate de acest articol..........

„Lorelei” – Ionel Teodoreanu

2008-09-05T04:52:00.001-07:00

Lucia, Lucica, Luli-boy, Luli sau Lorelei întrunesc de fapt acelaşi personaj. O figură feminină al cărei nume va fi folosit şi pentru titlul cărţii. Luli este o adolescentă de 19 ani din Galaţi care îşi întâlneşte marea dragoste călătorind cu trenul. Catul Bogdan, o persoană importantă, un scriitor foarte citit la acea vreme se îndrăgosteşte de fata cu „cireşe negre” în timp ce vine cu trenul pentru a prezida o comisie de bacalaureat. Deşi călătoria la Galaţi i se pare plictisitoare, ajuns în oraş îşi petrece toată noaptea pe străzi căutând casa în care ar putea locui fata care avusese grijă de el când i se făcuse rău pe tren. Ironia face să o găsească într-un loc la care nu se gândise vreodată că ar fi putut s-o vadă – într-o sală de clasă, în timpul unei probe din examenul de bacalaureat.

Începerea acestei poveşti de dragoste între două persoane de vârste diferite este încântătoare. Odată cu trecerea timpului, Catul Bogdan începe să se simtă oarecum îngrădit de dragostea pe care i-o poartă Luli. La rândul său, se zbate între două dorinţe: una de a scrie şi cealalta de a petrece tot timpul cu soţia sa. Dacă Luli ar fi trăit, criza prin care trece relaţia lor s-ar fi rezolvat prin blazare. Dragostea s-ar fi stins, probabil că Luli s-ar fi transformat la fel cum se transformase Gabriela.

Mă simt oarecum îndreptăţită să-l acuz pe I. Teodoreanu de neverosimilitate în ceea ce priveşte soarta eroinei. În carte există o discuţie între Catul şi Luli, în care aceasta ascultând un fragment dintr-un roman îl acuză de neverosimilitate. Este un tertip la care recurge autorul însuşi. Luli putea să moară de orice numai de o apendicită operată nu. Nici măcar în acele timpuri! Tragicul vine însă tocmai din faptul că eroina ar fi putut fi salvată, dar n-a fost.

Luli este femeia îndrăgostită, lipsită de exeperienţă. Autorul nu îi dă dreptul să evolueze sau să greşească în roman, ea se stinge de tânără. Personajul principal este construit doar din aspecte pozitive. Prin consecvenţa sentimentelor sale, Luli atrage de partea ei majoritatea cititorilor.

Catul Bogdan este un bărbat ce trăieşte cu amintirea imaginii mamei sale pe care o proiectează în soţia sa. În accepţiunea mea, Catul nu este decât un personaj creat pentru a interveni în relaţia de prietenie dintre două fete. O prietenie care se frânge odată cu apariţia personajului bărbătesc plăcut deopotrivă de ambele prietene.

Nu înţeleg de ce o judecă toată lumea pe Gabriela! Are şi ea dreptatea ei, la urma urmei. Se îndrăgosteşte în acelaşi timp de Catul Bogdan, ca şi prietena ei, doar că ea trebuie să tăinuiască această dragoste. Ocazia ei de a-şi trăi dragostea coincide însă cu moartea lui Luli. Este mai mult decât clar că prietenia dintre ele s-a distrus la apariţia lui Catul Bogdan. Admiraţia ei pentru talentul lui Luli se transformă într-o frustrare. Îşi însuşeşte cu voinţa prietenei sale conţinutul unor scrisori ce nu-i aparţine. Aceste scrisori sunt mărturia talentului lui Lorelei. Se foloseşte de el pentru a-l cuceri pe Catul Bogdan pentru că este singura ce cunoaşte secretul. Este josnică şi în încercarea de a o copia pe Luli: atunci când Catul o întreabă „Dar tu, Lorelei, nu mai scrii?” ea îi răspunde folosind aceeaşi replică ca şi Luli în trecut „Acum vreau să trăiesc”. Îmi cer scuze dacă replicile nu sunt adliteram ca în roman, dar le scriu din memorie. Este însă ceva uimitor la Gabriela. Deşi ea este o femeie frivolă şi chiar mincinoasă, păstrează scrisorile de la Luli care ar putea s-o compromită. Este vorba de scrisorile din pod pe care le citeşte Catul la sfârşitul romanului, când descoperă adevărul. Ea îşi trădează prietena, dar îi păstrează scrisorile. Nu e ca şi când le-ar uita undeva, dimpotrivă: le transportă de la Braşov la Iaşi, în casa cea nouă. Motivul nu e de înţeles, mai ales că aceste scrisori sunt compromiţătoare pentru Gabriela. Poate că e vorba de sentimentul de vinovăţie, sentiment nelăsat la vedere în roman.

Eu am înţeles cartea nu ca o poveste de dragoste. Privind superficial, ea pare un „lovestory”. Cartea prezintă de fapt povestea unei prietenii destrămate. Luli, fata care sfârşeşte într-un mormânt din Iaşi, iar Gabriela, femeia invidioasă care îşi trădează prietena după ce aceasta nu mai este. Îi lipseşte curajul de a o face înainte, dar îi lipsesc şi mijloacele. Profită însă de situaţie, fără remuşcări, pentru că e rândul ei „să trăiască”.

În „Lorelei”, personajul negativ nu e Catul, ci Gabriela. Toţi cititorii o urăsc mai degrabă pe Gabriela decât pe bărbat. Catul este la fel de vinovat, iar finalul nu îl scuteşte de judecată. Scrisorile acelea îl fac să-şi conştientizeze vinovăţia, cu care nu mai poate trăi.

În ceea ce priveşte modul în care e scrisă cartea, Teodoreanu poate fi considerat un maestru. Cuvintele curg foarte uşor, creează impresia că scrisul s-a făcut fără efort şi că talentul este acela care a condus la dezvoltarea ideilor. Figurile de stil folosite pentru descrieri sunt extraordinare, cuvintele sunt aşa de potrivite încât rămâi epatat în sensul bun al cuvântului. Simţi că ai vrea să trăieşti în acele locuri sau trăieşti nostalgia unor locuri asemănătoare prin care ai fost. Excuriile făcute de Luli şi Gabriela la vie m-au făcut să retrăiesc puţin din copilăria şi vacanţele de vară de la ţară. Citind cartea, imaginaţia mea făcea ca totul să se petreacă la casa bunicilor mei de la ţară. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la citirea romanului „La Medeleni” de acelaşi autor, dar despre el o să vorbesc într-un articol separat.

Luli-Lorelei….

2008-08-30T05:29:00.000-07:00

Numele acestui blog l-am ales mai mult la întâmplare: tocmai recitisem cartea lui Ionel Teodoreanu “Lorelei” şi cum mi-am dorit ca acest blog sa fie unul despre literatură m-am gândit că numele se potriveşte. Am folosit un citat din carte pentru descriere. Aici nu mai e vorba de lipsă de inspiraţie, ci pur şi simplu de păstrarea unui mister.

Aş minţi dacă aş spune că m-a impresionat foarte mult cartea. Probabil am trăit-o ca majoritatea care a citit-o, fiind scutită de un final neaşteptat pentru că îl ştiam dinainte de lectură. Trebuie să recunosc că Ionel Teodoreanu are un talent literar extraordinar. Eu îl citesc cu mare plăcere, fără a mă plictisi câtuşi de puţin. Nu ştiu dacă sunt în măsură să fac comentarii literare, pentru că îmi lipsesc studiile de specialitate. Sunt un cititor oarecare, ce încearcă să-ţi dea cu părerea, în încercarea de a evada puţin din lumea asta modernă în care literatura nu-şi găseşte locul.

Nu mi-ar plăcea să fiu o Luli, pentru că îmi lipseşte spiritul de sacrificiu. Mai degrabă aş fi o Gabriela.